Am plecat cu emoții spre concertul AC/DC, mai ales că semnele nu erau din cele mai bune: duminică am constatat că-mi expirase pașaportul! Așa că luni dimineață, cu o zi înainte de concert, eram la Serviciul Pașapoarte… de unde, cu mulțumiri pe care le transmit acum, din inimă, în 15 minute plecam cu pașaportul nou-nouț în borsetă. Despre șoselele patriei, pe ruta Bistrița-Cluj-Oradea-Timișoara, cu alt prilej, că acum n-am chef de înjurături.
Intrarea în Serbia fără probleme: viza nu costă nimic, nici taxă de drum nu se percepe. Însă, preveniți fiind că restricțiile de viteză trebuie respectate, ne-am îmbolnăvit de nervi mergând cu 40-60 la oră cei 70 de km până la Belgrad. Prilej de a „admira” peisajul: o țară săracă rău, în paragină, parcă ancorată în anii ’60! Case dărăpănate, mașini flenduri, ce mai: m-am bucurat pentru prima oară în mulți ani că vin din România, o țară prosperă față de Serbia!
În Belgrad, un oraș sufocat de trafic, până am ajuns la Stadionul Partizan, ne-am îmbolnăvit de nervi. Ultimele indicații le-am primit de pe trotuar, în engleză, de la unii în tricouri AC/DC. În timp ce plecam i-am auzit vorbind între ei: românește! În jurul stadionului, ca la Woodstock: un părculeț plin de fani, (mai treji sau mai beți), cu W.C.-uri omologate în boscheți, la 10 metri de blocuri, vreo trei cârciumioare cu grătare, fum, bere, multă bere, și tot soiul de vânzători de obiecte AC/DC contrafăcute (tricouri, insigne, cd-uri, etc.).
În deschidere, un grup excepțional de rock The Answer. Rețineți-l, că veți mai auzi de el. …
*
Și vine ora 22: o explozie de lumină, un filmuleț porno rău proiectat pe ecranul din centrul scenei, cu cei 5 demenți personaje de desen animat, călătorind cu un tren. Desigur, „Rock’n Roll Train”, piesa care deschide albumul “Black Ice” (piesă cântată și ea pe la jumătatea concertului), iar după vreo 3-4 minute ecranul se sparge și izvorăște de undeva o locomotivă (de aia veche, clasică) care va rămâne acolo și va scoate flăcări, fum, lumini și multe altele până spre final. Lumea înnebunește când apare Angus Young, omul care înseamnă de fapt AC/DC: un chitarist despre care te întrebi, în fiecare secundă din cele două ore, de ce totuși nu moare pe scenă. Magician al chitarei, în transă, desfigurat aproape, cântă nu cu mâinile, ci cu sufletul. Zecile de mii de spectatori urlă, sar și cântă, de la primul vers până la ultimul, fiecare piesă.
… Și-au fost toate: „The Jack” (piesa mea favorită), cu Angus întorcând la finalul numărului de semi-striptease fundul către public – pe chiloții galbeni având scris, pe cele două fese, AC și DC -, apoi “Hell’s Bells”, cu clopotul coborând din înaltul scenei și cu Brian Johnson (niciodată vocea nu i-a sunat mai bine!) sărind pe frânghia atârnată de acesta și bălăngănindu-se undeva pe la vreo 4 metri înălțime, „Whole Lotta Rosie” (cu o Rosie gigantică, gonflabilă, coțopenită pe locomotivă ca pe un cal și bătând ritmul din picioarele și sânii monstruoși).
Totul, absolute perfect: sunetul curat ca lacrima (și deloc supărător: nici urmă de bași care să te lovească în mațe), luminile de un bun gust desăvârșit, tunurile care au tras salve la “For Those About to Rock: We Salute You”.
“Thunderstruck”, “T.N.T.” și “Highway to Hell” au fost și ele… dar ce n-a fost!? Inclusiv cornițe cu beculețe din care aveau pe cap câteva zeci de mii de spectatori… dar și scena, care avea, sus de tot, câte o pereche pe fiecare latură.
*
Gata, că aș putea scrie un roman, nu un biet articol despre acest eveniment. Dincolo de fericirea de a-i fi văzut pe viu, rămâne regretul de a nu-i fi putut avea aici, la noi. Dar dacă se întâmplă, totuși minunea și vor veni spre sfârșitul turneului, hotărârea mea e luată: vom merge din nou să-i vedem. Iar pentru cei care încă n-au făcut-o, un sfat: duceți-vă după ei oriunde în lume. Oricât v-ar costa, treceți suma nu la „pierderi”, ci la câștig. Unul enorm.
