Comunități etnice din Bucovina – Armenii

Armenii sunt primii din lume care au declarat creștinismul religie de stat. Regele armean Trdat al III-lea, trimis în Armenia de împăratul roman Dioclețian, i-a alungat din țară pe perși și în anul 301 dHr. a declarat creștinismul religie de stat, începând să construiască biserici creștine. Peste aproximativ 100 de ani de la adoptarea creștinismului de către Armenia, la începutul secolului V dHr., savantul, lingvistul, filozoful și traducătorul Bibliei Mesrop Mashtots a creat alfabetul armean. Potrivit lui Eduard Alhazov, acest lucru a jucat un rol enorm în dezvoltarea culturii armenilor.
Exodul armean. Armenii în Moldova: De-a lungul istoriei sale, Armenia a trecut prin numeroase războaie și conflicte, pierderea și restabilirea statalității. Cutremurele puternice au distrus de mai multe ori în totalitate vechea capitală a țării, Ani. Condițiile dificile de viață au dus la aceea că armenii s-au împrăștiat prin toată lumea, stabilindu-se printre alte popoare. Armenii au apărut pe teritoriul actual al Moldovei în secolele X-XII. Potrivit istoricilor, caravanele comerciale ale armenilor – carele armenești, care uneau Moldova cu piețele din Orient și de cele din Occident, au contribuit la apariția și dezvoltarea orașelor pe acest teritoriu și la formarea cnezatului Moldovei.
Cele 3.000 de familii armene, care imigrau, în anul 1418, în Moldova, din Armenia, le așeza principele Moldovei, Alexandru cel Bun, în următoarele 7 orașe moldovene: Suceava, Cetatea Albă, unde-i găsea Guillebert de Lannoy deja în anul 1421, Galați, Vaslui, Botoșani, Dorohoi și Hotin. Motivul pentru care aceste 3.000 de familii armene părăseau patria lor și se duceau în Moldova depărtată trebuie să fie căutat în tulburările religioase de acolo, ale timpului de atunci. Papii încercau, foarte de timpuriu, să-i convertească pe armeni la biserica latină, și anume cu ajutorul regilor armeni, cărora le promiteau ajutor împotriva dușmanilor lor și le trimiteau daruri și insignii regale; astfel, trimitea papa Inocențiu al III-lea, în anul 1189, principelui armean Leon al II-lea, insignii regale, cu coroană, îndemnându-l, într-o scrisoare, la statornicie în credință pentru scaunul apostolic. Prigonirea crudă, care urmă după aceste fapte, impunerea silită a riturilor latine și asuprirea poporului de cuceritorii mameluci dezgustau multor mii de familii armene șederea mai departe în patria lor și-i îndrumau să pornească în călătorie, să întoarcă spatele pentru totdeauna căminului părintesc și să caute alte țări pașnice, unde puteau să se roage lui Dumnezeu, neîmpiedicați, după principiile lor strămoșești.
Diploma voievodală le acorda multe privilegii, între care, conform politicii coloniale de atunci, pentru administrația comunală proprie a coloniilor lor: șoltuzi (primari) armeni, după cum armenii îi mai au, încă, acum, în Șâmos-Uivar (Gherla = orașul armean), în Ardeal unde ei luau cu desăvârșire în mână agricultura, creșterea vitelor și tot comerțul. Însă armenii, conform dreptului vechi civil moldovean, ca și evreii, nu aveau dreptul să aibă măcelării, cârciumi, brutării și să cumpere locuri, ca livezi, locuri pentru mori, grădini pentru albine și terenuri pentru clăditul caselor, și așa mai departe, ci să ia toate acestea în arendă numai de la indigeni.
Politica de protecție a armenilor a fost continuată de Ștefan cel Mare, care le-a acordat privilegii comerciale și încuraja în orice mod migrația armenilor din Crimeea în Moldova, după ce peninsula a fost cucerită de către turci. De asemenea, armenii alcătuiau o parte semnificativă a armatelor lui Ștefan cel Mare în timpul bătăliilor lui împotriva turcilor. De treburile vamale era responsabil armeanul Simkan, iar în anul 1498, el a fost înlocuit cu comerciantul armean Kalian din Akkerman. În chestiunile religioase, însă, ei căpătau asigurarea libertății depline și românii, din fire toleranți, nu-i deranjau în privința aceasta nici pe armeni, nici pe celelalte popoare, care locuiau cu ei, în Moldova, ceea ce este evident, din raportul lui Gheorghe de Reichersdorff, ambasadorul regelui Ferdinand la curtea principelui moldovean Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546), către domnitorul său, căci el scria după cum urmează: „în Moldova trăiesc, împreună, ca supușii principelui moldovean, popoare de naționalitate și religie deosebite: ruteni, polonezi, sârbi, armeni, bulgari și tătari, și, în sfârșit, mulți sași din Ardeal, fără să se certe unii cu alții la această deosebire a moravurilor și a dogmelor”.
Un document al principelui Moldovei, Ștefan cel Tânăr (1517-1527), din 20 septembrie 7034 (1526), scris în limba română, contrazice o imigrație prea timpurie a armenilor în Moldova, căci el povestește ceea ce urmează: „Armenii erau primiți, de la strămoșul domniei mele, de bătrânul voievod Alexandru cel Bun (1402-1433 sau 1432), când ei imigrau, mai întâi, pe pământul nostru moldovean, venind din țările ungare și altele, în urma persecuțiilor din cauza credinței părinților lor”. Această indicație nu poate fi dreaptă, deja din cauza aceasta: că toate celelalte izvoare istorice afirmă că armenii, imigrați atunci, după pieirea imperiului lor și din cauza tulburărilor religioase, imigrau „direct”, din Armenia, în Moldova, dar nu din țările ungare. Ultimele cuvinte ale documentului citat: „când ei (armenii) imigrau, mai întâi, pe pământul nostru moldovean” pot fi interpretate numai așa, că înțelesul acestor cuvinte este „prima așezare în masă”, deoarece se știa bine că, în anul 1418, armenii imigrau în masă în Moldova, și anume 3.000 de familii, fiindcă ar fi de altfel neexplicabil altfelcine ar fi clădit aici bisericile armene. În anul 1062, armenii veneau în Rusia fiind chemați de principele Iaroslav al Rusiei, 20.000 de armeni, din capitala Anni, pentru respingerea atacurilor din partea polianilor, însă, după aceea, nu s-au mai întors în Armenia, ci s-au așezat în Kiev, mai târziu în Camenița-Podolsk și Moldova, pe la anul 1046, când împăratul grecesc Monomah invadase Armenia, și în anul 1064, după ce persanii cuceriseră capitala armeană. Imigrările posterioare se întâmplau în anul 1342, 1418,1475 și 1608.
Armenii care trăiau în Moldova de Jos veniseră din Constantinopole și întrebuințaseră limba turcă, însă armenii care trăiau în Țara de Sus veniseră direct din patria lor și întrebuințaseră limba armeană. Originea armenilor care trăiesc în nordul Moldovei se dovedește, de asemenea, printr-o tradiție, ce se păstrează credincios la armenii din Suceava, după care mulți armeni emigraseră din patria lor, în urma devastării capitalei Armeniei, de un cutremur, în anul 1313 au pribegit și s-au așezat în Suceava, Iași, Botoșani. O dovadă certă pentru așezarea timpurie a armenilor în Moldova sunt bisericile lor foarte vechi, la Botoșani, de la anul 1350, și la Iași, de la anul 1395. Biserica din Botoșani n-are nici o inscripție, însă cea de la Iași are o inscripție de la anul 844, după cronologia armeană, și de la anul 1395, după era comună creștină. Această inscripție sună, în traducere română: „Cu grația și ajutorul lui Dumnezeu, biserica Sfintei Maici Preciste din Iași era clădită de epitropul Haceico și preotul Iacov din Ghis, Hagi Marcarie din Ciuha și Hagi Grigorie. Cronologia armeană – 844 și era Mânuitorului – 1395″. Inscripția se află pe o lespede de piatră, scoasă din zidul bisericii și păstrată la biserică. Exactitatea anului zidirii (1395) acestei biserici este afară de orișice îndoială, din cauza unei inscripții de la anul 900 (1451) pe o Evanghelie, scrisă în anul 800 (1351), la Caffa, unde se zice categoric că această Evanghelie a fost dăruită bisericii Sfintei Marii Preciste, la Iași. Petru Mușat, i-a subordonat pe negustorii armeni ai Moldovei episcopului armean- ortodox din Lemberg, încă din anul 1384, tocmai pentru că poate au fost puțini, spre a le putea permite un episcop propriu. La fel descrie și principele Dimitrie Cantemir firea împăciuitoare a românilor față de armeni, în chestiunile religioase, căci el zice: „Bisericile armene nu sunt mai mici sau mai puțin împodobite ca cele aleortodocșilor și ei au voie să-și facă datoria în privința credinței”.
Din toate aceste dezvoltări, se poate afirma, acum, cu siguranță, că armenii Moldovei și ai Bucovinei actuale trebuie socotiți printre locuitorii cei mai vechi ai acestor țări.
Pr. Mihai COBZIUC