Comunicarea pastorală

În viața unei comunități parohiale se ivesc multe situații care necesită contactul pastoral dintre preot și enoriași, și nu ne referim aici la interacțiunea integrată strict ritualurilor liturgice consacrate. Se impune amintit și accentuat faptul că, pe lângă misiunea sa harismatică sau sfințitoare, care se manifestă prin oficierea slujbelor religioase, preoția are și alte două dimensiuni de o importanță esențială: slujirea învățătorească și cea pastorală. Ultima le cuprinde și le reprezintă oarecum pe primele două, întruchipând rolul slujitorului bisericesc de părinte sufletesc al întregii comunități în mijlocul căreia își desfășoară activitatea. În virtutea acestei calități, care presupune multă responsabilitate și delicatețe pedagogic-misionară, părintele dintr-o parohie devine persoana pe care trebuie să o cunoaștem și să o solicităm, nu numai în ceea ce privește săvârșirea imediată ori programată a unor slujbe îndătinate precum botezul, cununia, înmormântarea ori alte diverse ierurgii, ci și în scopul de a construi o relație pastorală vie, caldă și ziditoare de suflet. Viziunea ceremonialistă, mercantilă, funcționarială asupra persoanei și slujirii preotului este una profund greșită. Menirea acestuia în sânul unei comunități este legată, în primul rând, de creșterea spirituală a membrilor ei în duhul creștin al Evangheliei, ideal pentru care el lucrează, cu timp și fără timp, prin cuvântul său de învățătură, dar mai ales prin conduita sa morală. Preotul este omul care ne poate alina frământările și suferințele sufletești, îndreptându-ne cugetul spre Mântuitorul Hristos, El Însuși „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). El este un slujitor, însă slujirea lui nu este una contractuală, mecanică. Preotul nu furnizează servicii sociale, ci conduce sufletele spre Împărăția lui Dumnezeu, ceea ce diferă fundamental de orice altă îndeletnicire umană, oricât de nobilă ar fi aceasta. Părintele este întotdeauna deschis pentru dialog, pentru comunicare. Orice prejudecată sau reticență comunicativă în raport cu persoana preotului este nejustificată, iar acolo unde ea există trebuie înlocuită cu o atitudine binevoitoare din ambele părți. Așadar, în calitatea lui de duhovnic și păstor, părintele poate fi solicitat oricând pentru îndrumare în problemele de conștiință moral-creștină. În marile decizii ori dileme ale vieții avem nevoie și de sfatul duhovnicului, al păstorului nostru sufletesc, pentru a ne încredința că ne rezolvăm problemele creștinește în primul rând, și abia apoi în funcție de alte considerente. De asemenea, preotul este prietenul și educatorul creștin al copiilor și al tinerilor noștri. El poate fi chemat periodic în mijlocul familiei noastre pentru convorbiri și vizite de socializare pastorală. Datele lui de contact (număr de telefon, adresă ori, mai nou, e-mail), oferite cu disponibilitate credincioșilor, constituie auxiliare foarte utile în inițierea și menținerea relației pastorale de care vorbeam. Slujitorul Bisericii are vocația de a deveni un reper generator de echilibru în viața noastră spirituală, familială și socială. La rândul său, el are nevoie de încrederea, susținerea și colaborarea noastră în toate inițiativele pe care le ia spre folosul comunității de care se îngrijește. De aceea, preotul poate deveni o prezență aducătoare de sănătate duhovnicească în multe contexte ale vieții noastre, pentru că mesajul pe care el îl transmite prin statutul și misiunea lui este unul sfânt, curat, mântuitor. (pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)