Cum televiziunile noastre vor fi nevoite să ne răsfețe și de acum încolo, incertă vreme, doar cu bombe, vuvuzele și bolojănisme, îmi îngădui să propun precăderea, potrivit zicerii țara arde și baba se piaptănă, unor subiecte cât mai depărtate cu putință de tema războaielor, sărăciei și politicalelor. Sub ochii noștri se năruie orașe, dispar tragic mii de oameni – dar nu luăm seama că mor în tăcere, „de-an picioarelea”, și cuvinte!
La ordinea zilei pe lista neagră este acum amărâtul numeral cardinal douăsprezece – doisprezece. Jos femininul, nu-l mai vrea nimeni așa cum l-au rostuit prin veac limba vechilor cazanii! Dacă-i mai tai numeralului ceva din coamă, câștigi o silabă din viață (rămân patru în loc de cinci, deci, una economisită – socotiți cât amar de timp se poate câștiga zilnic prin vorbirea mai pieptănată a celor 20 de milioane de români!). Dacă trendul o ține tot așa, vom afla că mai putem reduce simțitor chiar… reducerea: pot avea numai două silabe în loc de cinci, că nu vor mai spune nimeni nici doisprezece, nici douăsprezece, ci, înțelept și expeditiv, doișpe. Păi, nu? Ce se taie, nu se fluieră!
Țin minte că prima oară, cu ani în urmă, m-a izbit acest tip de dezacord (că tot dezacord este, nu de număr, ci de gen) într-o transmisie tv în care Rareș Bogdan vorbea despre doisprezece fete. Mi-am zis că-i o simplă și banală eroare, de îngăduit unui guraliv ce n-are când să mai ia seama și la deplina corectitudine a limbii strămoșești. Dar iată că incultura puiește spectaculos, și chiar zilele trecute am auzit-o pe dna Cătălina Porumbel, o tele-comentatoare ce-o consideram cu româna la ea acasă, vorbind cu inocență despre doisprezece drone. Mă-ntreb: domnia sa își ia prânzul la ora două sau la ora doi? Ce trist: vorbim și nu gândim!
Și n-ar fi chiar de tot păgubos dacă astfel de siluiri ale limbii s-ar petrece într-o vorbire la cuhne, numai că ele poluează taman inima presei, acolo unde-s considerate automat modele! Degradarea limbii române prezintă o continuitate şi statornicie demne de invidiat: mereu vei afla un proces în curs, altă eroare făcându-şi loc cu coatele, spre a se instala apoi, ilegitim şi tâmp, în fotoliul corectitudinii.
Cu idiotul clişeu verbal ca şi nu cred c-ar mai fi ceva de făcut. Prostia – iertare, dar cred că despre asta-i vorba – s-a lăţit ca pecinginea, cu uimitoare rapiditate. Am amici profesori universitari şi mi-e jenă să le atrag atenţia că a-l scoate total din pâine pe „ca”, spre a-l înlocui ilicit cu „ca şi” e-o eroare ce ţine nu numai de un anume nivel cultural, ci şi de capacitatea de a raţiona elementar în procesul comunicării verbale. Vorbitorul care preia mecanic, fără să apeleze la judecata proprie, o astfel de soluţie preambalată, menită să-l ferească de ridicolul cacofoniei, cade el însuşi în ridicol. Acest „ca şi” exprimă, înainte de orice, o comparare, şi-i nu numai incorectă, ci de-a dreptul stupidă formularea „lucrez ca şi zidar” în loc de lucrez cu zidar... Dintr-un exces de pudoare, s-a admis – cu statut incert de licenţă – utilizarea acestui „ca şi” pentru protejarea spiritelor noastre feciorelnice de neplăcerea cacofoniilor tip „lucrez ca contabil”. Dar atunci când e cazul, nu pe vecie! Și am dat foc la casă aiurea, ca să scăpăm de purici!
Cu cât se știe mai puţină carte, cu atât mai mult terorizează frica de ridicol, drept pentru care sufli şi-n iaurt. Același complex al semidoctului: el vorbeşte, nu gândeşte. Dornic să aibă o exprimare îngrijită, se repede, bietul, ca vântul şi ca gândul (pardon: ca şi vântul, ca şi gândul), atent să nu rateze vreo inovaţie şi, astfel, să se facă de râs conversând în societate (și mai ales în faţa microfonului). Am mai spus-o: e-atât de convins că se exprimă impecabil – fiindcă aşa a auzit el la radio și TV! – că ar fi în stare să ceară şi modificarea versului eminescian „Trecut-au anii ca norii lungi pe şesuri” întrucât lipseşte flagrant conjuncţia şi – „ca şi norii!”
A fost de salutat iniţiativa CNA (dar ce s-a ales din ea?) de monitorizare a limbii române utilizate la radio şi TV, tocmai din pricina faptului că respectivele instituţii dau tonul corectitudinii (adesea şchioape!) şi-s luate instinctiv ca etalon. Nici şcoala, nici Academia nu mai au puterea să impună pronunţii corecte cât au emisiunile de mare rating. Dincolo de vocabularul extrem de sărăcuţ şi strâmt al reporterilor (am auzit o fătucă formulând propoziţia „acest caz este singurul de acest gen din acest judeţ”!) ori de logica în mare suferinţă (altă fătucă, de astă dată la radio, transmiţând de la un festival teatral, ne informa că „participă regizori, scenografi, dramaturgi și oameni de cultură”!), este de remarcat că forţa impactului asupra semidoctului sporeşte exponenţial când la prestigiul (prezumat) postului se mai adaugă şi oarece calibru social al invitatului. Pentru mai toți miniștrii și parlamentarii nu mai există de mult diferenţierea de acord între a, al şi ale – toate-s o apă şi-un pământ, adică, a. Poţi să nu dai crezare gramaticii unui ministru, că doar am ieşit din epoca Zăroni?!
De altfel, politicienii noştri utilizează brambura termeni dacă nu total improprii, oricum, pe-aproape. Până şi suava Alina Mungiu este nevoită să pună hotărât, bărbăteşte, piciorul în prag, arătând că „uninominal” nu poate desemna un sistem de vot, ci doar o organizare de circumscripţie, că „totalitar” se poate referi la un sistem, nu la o persoană, că „decomunizat” poate fi un sistem, nu şi un individ etc. Aştept să cunosc primul agent sau chestor de limbă. Până atunci, să privim în jur, spre a vedea câţi oameni cu destulă carte, dacă nu chiar prea multă, cad în capcana ridicolului „ca şi”. „Limba noastră e-o comoară” – spunea Mateevici.
Dacă adevăratele comori rămân ascunse, la lumină ajung să se răsfețe tărâțele.
