– În Suceava, la hergheliile de la Lucina și Rădăuți se află un tezaur național, în valoare de zeci de milioane de euro
– O parte din forța Imperiului Austro – Ungar s-a tras de aici, din Bucovina, unde au fost înființate două herghelii în care se cresc două rase de cai de mare valoare – Shagy arabi și Huțuli
– Unii dintre caii crescuți la Herghelia Rădăuți valorează chiar și jumătate de milion de euro, aceștia făcând parte din patrimoniul național
– Suceava are cel mai bun nucleu de cai arabi din Europa, din cele 12 linii existente la nivel mondial, 8 crescând la Rădăuți
Acum 230 de ani, când a anexat Bucovina teritoriilor sale, Imperiul Austro-Ungar a lăsat ceva în urmă, o comoară care a rămas neatinsă de-a lungul veacurilor, fiind păzită cu strășnicie și în ziua de azi.
Comoara aceea se găsește acum în grajdurile Direcției Silvice Suceava, la Hergheliile Lucina și Rădăuți, valoarea sa fiind greu de estimat, fiind vorba de sume de ordinul zecilor de milioane de euro, dar și de o moștenire ce trebuie transmisă și generațiilor următoare.
– Herghelia Imperiului
Totul a început de la dorința Imperiului Austro-Ungar de a-și extinde granițele, cucerind noi și noi provincii, prin forța armatelor sale.
Pentru asta avea nevoie de o cavalerie puternică, drept pentru care a înființat mai multe herghelii atât pe teritoriul Austriei și Ungariei, cât și în afara granițelor acestora. Așa se face că în 1780, locotenentul Iosef Kavaller este trimis în zona Cernăuților pentru a cumpăra cai armatei. Odată cu achiziționarea a aproape 12.000 de cai, el a arendat și multe terenuri de la boierul Nicolae Rosseti din Vășcăuți, pentru construirea grajdurilor și asigurarea furajelor. Dar cum condițiile de mediu s-au dovedit cam neprielnice pentru cai, s-a luat decizia de a construi herghelia în zona Rădăuți.
Așa s-a înființat în 1792 herghelia Rădăuți, după ce în anii anteriori, începând din 1785, au fost construite grajdurile și clădirile administrative.
Între 1834 și 1836 au fost aduși la herghelie armăsarii Nonius și Ghidran, din hergheliile ungurești. De atunci Herghelia Rădăuți a început să își creeze un renume, armăsarii produși aici fiind la mare solicitare în Imperiului Austro-Ungar. În aceea perioadă, în herghelie se creșteau mai multe tipuri de cai, de la pur sânge arab, jumătate sânge arab – jumătate sânge englez, până la Lipițan și Huțul.
Pentru că cerințele de cai erau foarte mari, efectivele au tot fost crescute, depășind 6.000 de capete în 1800.
După alipirea Bucovinei la România, Austro-Ungaria a fost nevoită să restituie o parte din cabalinele crescute la Rădăuți, dar în 1921 terenurile aparținând Hergheliei sunt desființate.
Activitatea este reluată mai târziu, în pe timpul lui Ceaușescu. Tot în timpul acestuia are loc și o schimbare esențială. Aflând de la austrieci că Herghelia Rădăuți a fost una dintre cele mai bune locații de creștere a cailor arabi, conducerea Ministerului de Agricultură ia decizia să scoată toți caii Ghidran de acolo și să repopuleze herghelia cu cai arabi din rasa Shagya.
– Un cal de jumătate de milion de euro
În grajdurile Hergheliei Rădăuți sunt crescuți acum aproximativ 300 de cai. Prin selecții atente, de-a lungul timpului s-a reușit să li se mărească talia, de la 1,55 metri, cât e de obicei la această rasă, la 1,62 metri, ceea ce îi face mai buni la fugă, atât pentru că au picioare mai lungi, cât și pentru că “au motorul mai bun”, cum îi place să spună lui Gheorghe Huțan, cel care se ocupă de hrana cailor.
“Au plămânii mai mari și o inimă mai puternică, ceea ce îi ajută să depună un efort mai mare. În plus, calul e unul din animalele care nu are splină, de asta aleargă așa tare și poate face eforturi mari”, adaugă omul care din pasiune a învățat foarte multe despre ei.
Știe fără să clipească să-ți enumere deosebirile dintre mai multe rase de cai.
“Ghidranul nici nu e considerat rasă, ci o varietate. Caracterul său de rasă e dat de culoarea roibă, cu diferite particularități de culoare (pintenogi, brezături, felinare, stea). Ce nu e bun la ei e că au copitele de culoare deschisă, ceea ce înseamnă că sunt moi și nu sunt potrivite drumurilor accidentate. Copita pigmentată e mult mai tare, așa cum e a cailor de la Lucina, care pot fi foarte bine folosiți la deplasări în zona de munte, pe pietre și grohotiș”, precizează Gheorghe Huțan.
Spre deosebire de ei, Shagya au o culoare murg închis, sau deschis, chiar vânătă închis ori un vânăt rotat (cu bănuți), iar uneori, dereș, o culoare care, odată cu înaintarea în vârstă a cailor, se transformă în alb.
Așa era și faimosul Shagya 56, “feblețea” lui Nicu Ceaușescu, un cal alb, cu cap mic, urechi mobile, ochi expresivi, cu pieptul lat și crupa bine dezvoltată, al cărui urmaș, Shagya 62, a fost adus la Rădăuți.
Un cal celebru, dar și foarte valoros, aflat tot în cadrul hergheliei Rădăuți Rădăuți, este Dahoman 39, care în 2002 a câștigat locul 2 la un concurs internațional de frumusețe, organizat în Ungaria.
“Merita chiar și locul I, dar s-a dat Germaniei, pentru că Herghelia Rădăuți pentru mulți era o necunoscută”, susține cu tărie Gheorghe Huțan.
Valoarea calului e confirmată și de faptul că numai pentru o montă li s-a oferit 1.000 de euro de către herghelii din alte țări.
Dacă ar fi scos la vânzare, pe Dahoman 39 ar putea fi obținut chiar și un preț de o jumătate de milion de euro, dar asta i-ar băga la închisoare pe cei care ar îndrăzni să-l înstrăineze, pentru că el face parte din fondul genetic național și din patrimoniul României.
“Aici e cel mai bun nucleu de cai arabi din Europa. Din 12 linii existente la nivel mondial, 8 cresc la Rădăuți”, spune cu mândrie Cristi Tomniuc, șeful Compartimentului de Vânătoare din cadrul Direcției Silvice Suceava, cel care coordonează toate activitățile hergheliilor de la Lucina și Rădăuți, unde sunt crescuți aproape 700 de cai, adică aproape un sfert din efectivele existente la nivelul întregii țări.
– Cai cu o îndelungată istorie de familie
Fiecare din caii prezenți în hergheliile de la Rădăuți și Lucina are în spate o întreagă poveste și un arbore genealogic păstrat cu sfințenie.
“Nu se țin atâtea acte la oameni, câte se păstrează la caii aceștia. La fiecare dintre ei se știu descendenții chiar și din a 8-a generație, arborele lor genealogic fiind foarte bine păstrat”, adaugă Gheorghe Huțan, care știe bine ce trebuie să le dai să mănânce și cum să te îngrijești de ei, ca să trăiască cât mai mult.
În medie, un cal trăiește 30 de ani, dar se cunosc cazuri în care au atins 40 de ani, iar în istorie sunt câteva excepții, precum Buffon, care a trăit 50 de ani, Old Billy, ce a trecut de 62, campionul vârstei fiind Pline, ce a ajuns până la 70 de ani.
Caii sunt antrenați zilnic, atât la galop, cât și la curse cu obstacole, fiind pregătiți pentru competițiile locale, naționale și internaționale, unde adeseori au impresionat prin frumusețea și calitățile lor.
Pentru a-i hrăni și pentru a avea loc unde să se miște liberi, Direcția Silvică Suceava le-a repartizat hergheliilor sute de hectare de teren, stogurile de paie rezultate fiind depozitate în niște hambare imense, înalte ca un bloc cu patru etaje, care le asigură suficientă hrană pentru tot anul.
Raiul cailor
Caii au și ei colțul lor de Rai. Unul e înspre Frătăuți, la grajdurile de la Mitoc, subsecție a Hergheliei Rădăuți, acolo unde, departe de civilizație, în mijlocul naturii impregnate de aroma toamnei, sunt grajdurile în care se țin în special caii arabi care fac parte din fondul genetic național. Acolo e și faimosul Dahoman 39, cabrându-se falnic și privind cu mare curiozitate la toți cei ce intră acolo, e și Ghiță – un ardenez înfiorător de mare, pletos și puternic ca un taur, dar blând ca un mielușel și prietenos, atâta vreme cât te porți frumos cu el, precum și mulți alții, care mai de care dornic să îi alinți botul catifelat pe care ți-l întinde printre zăbrele. Fiecare Shagya de aici are numele său, de cele mai multe ori un număr adăugat liniei din care se trage, iar la țarcul fiecăruia este trecut istoricul său, de la stră-stră-bunici și până la părinți. Cei 245 de cai de la Mitoc fac parte din patrimoniul național, fiind de o valoare imensă, atât din punct de vedere financiar, fiind estimați la zeci de milioane de euro, cât și genetic, pentru că puțini dintre ei mai pot fi găsiți în alte părți de lume.
Aici, rasa lor nu doar că a fost păstrată pură, ba chiar a mai fost îmbunătățită în timp, prin încrucișarea dintre exemplarele cele mai reușite.
Nu e de mirare că de peste hotare adeseori vin aici persoane care la vederea lor exclamă extaziate: “Dau oricât, numai să fie al meu!”.
Într-o poiană din apropiere, la marginea pădurii care a îmbrăcat coloratele haine de toamnă, timpul parcă s-a oprit în loc.
Sute de cai arabi pasc liberi, plimbându-se agale din loc în loc, căutând iarba mai dulce, nechezând cu satisfacție și tăvălindu-se prin iarbă, fericiți și lipsiți de griji, precum strămoșii lor care odinioară cutreierau câmpiile în lung și în lat, fără a avea alt stăpân decât pe ei înșiși.
Caii de aici au regăsit gustul libertății, dar prezența oamenilor nu îi sperie deloc. Sunt obișnuiți cu cei care îi păzesc de la distanță, dar și cu vizitatorii care vin să îi admire.
Acolo, în mijlocul lor, înconjurat de patru cai pe care îi mângâia cu mare afecțiune, l-am găsit pe Manfred Baur, un neamț care deși a lucrat în construcții toată viața, a făcut din cai o pasiune.
A descoperit această pasiune abia când nepoțica sa a vrut să aibă un cal al ei. I-a luat unul, dar când nepoata s-a plictisit de el, nu s-a mai putut el despărți de nobilul animal. Are acum patru în Germania și doi în România. Unul l-a cumpărat de aici, un urmaș al lui Shagya 62, care i se pare cea mai frumoasă rasă din lume. Celălalt e un cal de muncă, cumpărat de la un țăran, care să îi țină de urât calului arab pe terenurile pe care le-a cumpărat special pentru ei la Breaza, la poalele pădurii, ca să aibă unde zburda liberi.
Pasiunea sa i-a purtat pașii prin multe țări, dar cei mai frumoși cai arabi i-a găsit aici, la Herghelia Rădăuți, unde vine an de an. Manfred Baur (a cărui nume de familie înseamnă țăran, după cum mărturisește singur), deja s-a decis să mai cumpere un Shagya pe care să-l ducă la moșia sa de la Breaza, să-l lase să zburde liber, așa cum făceau strămoșii lor odinioară.
Hoțul
Tot în Bucovina, dar în zona de munte, la Lucina, s-a perpetuat o rasă de cai deosebită, foarte apropiată ca formă de caii sălbatici din vremuri demult apuse, dar și cu caracteristici care îi fac unici în întreaga lume.
Huțulii, că despre ei e vorba, sunt aproape neschimbați de secole, numeroase teorii indicând că acest cal derivă dintr-o formă sălbatică a unui cal de munte apropiat de calul Tarpan, ale cărui caracteristici s-au păstrat până în prezent.
De altfel, leagănul de formare a actualului tip de Huțul e chiar aici, în partea de nord a Bucovinei, la Herghelia Lucina.
Unii spun că numele de Huțul i s-ar trage de la românescul “hoțul”, mai exact de la calitățile acestui cal micuț, capabil să se strecoare pe nesimțite pe cărări de munte și spărturi greu accesibile. Alții, că s-ar numi așa de la populația de origine ucraineană Huțana, care trăiește în această zonă și care se folosește de multă vreme de acești cai.
Oricum ar fi, acești cai, micuți de statură, reușesc să impresioneze prin calitățile lor. Au cel mai mare grad de adaptare la zona de munte, o rezistență foarte mare la efort, siguranță la mers chiar și pe potecile cele mai înguste și mai periculoase, precum și un simț foarte bun al orientării. Tinerii cai Huțuli capătă o condiție fizică excelentă în foarte scurt timp, fiind capabili de eforturi fizice remarcabile, pe terenuri accidentate, aproape fără a obosi deloc.
În plus, au o docilitate înnăscută și un deosebit atașament față de om, încât sunt potriviți pentru turismul călare în zona montană, în centrele de recuperare motorie, dar și pentru diverse munci greoaie, având o mare putere de tracțiune și de transportat greutăți în spinare.
În aceste condiții, nici nu e de mirare că au fost considerați necesari pentru armata austro – ungară, care la 1856 a înființat Herghelia Lucina, chiar pe actualul ei amplasament. Creșterea lor a început de la un efectiv de 2 armăsari și 5 iepe de reproducție. Din 1877 se pun bazele creșterii sistematizate, pe baza liniilor genealogice, cele mai vechi linii de tați fiind Știrbul, Miszka, Ceremosz și Taras, fondatorii rasei fiind cu toții achiziționați de la oameni din Bucovina.
În timp, liniile inițiale au fost înlocuite cu altele, devenite acum liniile clasice ale Huțulului românesc: Hroby, Oușor, Goral, Pietrosu și Prislop.
În 1914, întreaga herghelie a fost evacuată în Austria, pe teritoriul unde era aceasta fiind frontul războiului. Abia în 1919 Herghelia de la Lucina a fost reînființată, o parte din efectivele de Huțul fiind cumpărate de Statul Român la o licitație ținută în Austria.
Calul – partener de viață al omului
Chiar dacă nu se știe cu exactitate când omul a îmblânzit calul, cu siguranță acesta se afla alături de om în cele mai importante momente ale istoriei. De la hoardele venite din stepele Asiei, care au distrus civilizații sub copita cailor lor, până la războaiele moderne, în care calul tot a jucat un rol important, fiind adeseori una din cele mai importante forțe ale unei națiuni, soarta noastră a fost mereu strâns legată de a sa.
Caii au avut un rol important la dezvoltarea economiei națiunilor, prosperitatea unora a depins de ei, încât chiar și astăzi, când forța calului este înlocuită tot mai mult cu cea a cailor –putere ai motorului unei mașini, sunt mulți oameni care nu ar renunța la ei în ruptul capului.
Calul are noțiuni de hrană, locuință, timp, spațiu, lumină, culori, forme, familie, vecini, prieteni, dușmani, om. Este inteligent, are memorie și imaginație, este chiar capabil de pasiuni, de dragoste sau de ură. Poate trăi în armonie cu unii cai, în vreme ce cu alții nu se va înțelege niciodată. Inteligența sa îl face capabil de a fi instruit.
Tot ceea ce vede pentru prima oară îl interesează. Vederea lui este foarte bună la distanță și chiar și pe timpul nopții. Are auzul este foarte delicat, iar după mișcarea urechilor se poate aprecia starea lui. Un cal obosit are urechile pleoștite, în timp ce unul activ le are ciulite și foarte mobile. Și mirosul calului este de o mare sensibilitate, simțind apropierea omului de la aproape un kilometru distanță.
