Comisia Europeană a hotărât să nu activeze clauza de salvgardare în Justitie, dar să continue mecanismul de monitorizare. Sună complicat, dar este simplu: în ce priveste lupta cu coruptia, guvernul român va trebui să raporteze ca si până acum, vor fi evaluări periodice si o continuă presiune implicită asupra României să arate rezultate. Practic, când am intrat în UE, Comisia a spus ceva de genul: cu coruptia voastră nu prea ati merita, dar hai să vă primim cu conditia să mai faceti niste teme si noi vă controlăm. Acum, Comisia a controlat si spune ceva de genul: tot nu e bine, dar nu vă putem lăsa corijenti pentru că la cît de căpătânosi sînt politicienii vostri, riscati să regresati, mai bine vă mai controlăm din când în când.
Din punctul meu de vedere, este cea mai bună decizie pe care o putea lua Comisia. Bună pentru România ca tară. Îmi era teamă de acest moment, din două motive. Dacă la nivelul Comisiei s-ar fi decis să se pună capăt acestei povesti si să se ia o decizie clară – e alb sau negru – atunci oricare ar fi fost decizia, ieseam prost. Dacă s-ar fi decis aplicarea clauzei de salvgardare, atunci noi, cetătenii, eram cei care suportam consecintele. Deciziile luate de tribunalele din România nu ar fi fost recunoscute de celelalte tări din UE. De pildă, fiecare investitor sau cetătean implicat într-un litigiu comercial cu o tertă parte din UE ar fi trebuit să reia procesele si acolo. Această măsură nu ar fi afectat cu nimic principalii vinovati: politicienii care tin cu dintii să-si apere imunitatea tacită fată de justitie.
Si existau toate motivele să fie aplicată clauza: interventia brutală a actualului ministru asupra adjunctului de la DNA, schimbarea legii ANI pentru a o face obedientă parlamentului, numirea unor nulităti sau corupti în consiliul de supraveghere de la ANI, deciziile de prelungire dincolo de limitele nesimtirii a proceselor mari de tip Năstase prin chichite procedurale. Toate acestea arată că după 1 ianuarie 2007, clasa politică a mers pe ideea: gata, ne-am văzut cu sacii în cărută, să poftească Comisia să-si vază de treburile ei, acum suntem membri UE si dacă noi ne simtim bine asa corupti cum suntem, asta este, nu mai aveti ce să ne faceti.
Dacă însă Comisia ajungea la concluzia că a pierdut prea mult timp cu problema coruptiei din România si decidea să ne lase în plata Domnului, să înceteze supravegherea si să nu aplice o clauză din care pierdeau cetătenii simpli, nu politicienii corupti, tot nu era bine. Ar fi fost victoria smecheriei soioase asupra promisiunilor de a curăta România.
Asa că rămânem cu Comisia pe cap. Politicienii se vor abtine cât de cât de a prostii, deciziile scandaloase vor avea amenintarea observatorilor de la Bruxelles pe cap, ANI va functiona si se va face că lucrează (ceea e un progres date fiind conditiile). Bineînteles, nu e un mecanism normal. As fi vrut ca tara mea să fie capabilă să se curete de una singură, să avem politicieni responsabili care îi elimină pe corupti dintre ei si o justitie care să functioneze onest si relativ repede. Nu avem. Mai stăm o tură cu comisarii pe cap. Ne prinde bine.
