Cometa Halep?

Cometa Halley a fost văzută prima oară în urmă cu 950 de ani; periodic, revine. Cometa Halep a „irumpt” în 2010, la Marbella, spre a „exploda” în 2013, an în care tenismena noastră a câștigat și râvnite trofee, și primul milion de dolari. Cometa Halep s-a apropiat de periheliu în 2014 (antrenor, Fisette), după care s-a tot îndepărtat de soarele performanței, spre a ajunge, cu Cahill, la un „afeliu” (termenul desemnează nefericitul punct maxim de distanțare) absolut jenant. Fac apropierea Halley-Halep nu numai din pricina sonorității îngemănate a numelor, ci și pentru că linia destinului Simonei chiar are ceva din traiectoria unei comete: a apărut, ai zice, din neant, a strălucit de-ți lua ochii, iar acum, prea repede, începe să se mistuie, parcă urmând un dat dictat de legile ce-o cheamă în zona întunecată a elipsei. Și dintr-un al doilea motiv: cometele dispar, spre a reveni, periodic, la fel de strălucitoare. Halley se va arăta din nou pământenilor abia în 2061; Halep, sper, va reveni degrabă, câtă vreme o îndreptățesc atât înzestrarea, cât și vârsta. La urma urmei, fătuca asta mărunțică și ambițioasă le-a adus românilor destulă bucurie pentru a-i înțelege și îngădui răgazul unei vremelnice eclipse.
N-aș pune întrebarea dură „Simona doar atât a avut de spus?”. Oricum, n-a fost deloc puțin; mulțumindu-i pentru ceea ce a izbutit până acum, sperăm, în continuare, la mai mult. (Nu dau nici o crezare poveștii precum că s-a sastisit de tenis și că-i mai interesată de afacerile imobiliare din Constanța.) În momentul de față prezintă clar simptomele unui bizar regres fizic, tehnic și mental. Explicația cu genunchiul nu prea ține, câtă vreme înainte de Montreal ne-a asigurat că-i în deplinătatea formei – pare mai degrabă simplă tentativă de justificare, cu atât mai mult cu cât n-are cum motiva și sincopa de moral, atitudine și determinare. Sigur că, în tenisul feminin, surprizele nu-s excepția, ci, ades, chiar regula: oricine poate, oricând, pierde sau câștiga la oricare dintre competitoare.
Depinde însă și cum pierzi. Teoretic, nu era exclusă o victorie a locului 57 WTA (Rogers) asupra locului 4, numai că jocul româncei a fost pur și simplu lamentabil. Nu știu cât din starea actuală i se datorează Simonei, cât anturajului, antrenorului, poate, cine știe, chiar familiei. Ruzici, din păcate, tace; este, probabil, singura care ar putea lămuri misterul Cometei Halep. Nu ne rămâne decât speranța s-o vedem cât mai curând strălucind din nou pe bolta tenisului lumii. Cometa devenind stea, cu locul ei sigur pe boltă.
*
Chiar m-am speriat: începea să-mi placă Trump! Dar nu-i chip: izbutește când o călcătură tare, când o călcătură moale. Are, nu-i vorbă, și dreptatea lui, dar și derapaje de neiertat. În articolul „Foreign Policy: fighting for peace”, ce pare înregistrat după dictare, păstrând caracteristicile discursului public, zice așa: la ora actuală „lumea este un adevărat balamuc. Nu am trăit niciodată o perioadă așa de periculoasă”. Singura conduită posibilă: „Să menținem o armată care să fie de departe cea mai puternică din lume.” Până aici, nimic nou. Urmează, însă, reproșurile: „Noi asigurăm protecția Arabiei Saudite, Germaniei, Japoniei, Coreei de Sud. Sunt țări bogate și puternice. Noi nu obținem în schimb nimic de la ele”. Adevărat, e-o viziune cam de tejghea, unghiul de vedere al comerciantului și afaceristului: mie, ce-mi iese? „Am cheltuit două trilioane de dolari ca să facem ce am făcut în Irak. Încă nu știu de ce am făcut-o, dar am făcut-o. Irakul stă pe un ocean de petrol (…) și după sângele și banii pe care i-am văsat încercând să aducem un dram de stabilitate poporului irakian, nu ar trebui, oare, să fie și ei gata să participe la reconstruirea armatei care s-a bătut pentru ei? De ce n-am încheiat cu ei un acord care să stipuleze cât să ne plătească pentru că le dăm țara înapoi? (…) Cât de proști putem fi?”
Pare o mentalitate de tarabă, totul fiind văzut ca un imens business, de la jandarmul mondial urmând să fie așteptată nu numai invocarea principiilor morale, ci și prezentarea facturii! N-o fi prea elegant formulat, dar, s-o recunoaștem, Trump ceva-ceva dreptate are: „Fie suntem bătuți, fie suntem câștigători, rămânem marii perdanți”. Următoarele câteva pagini (din 14) cuprind o lungă listă de reproșuri adresate administrațiilor precedente, care ar fi cedat mereu, în cele mai felurite împrejurări. Dar cât să-i dai crezare, procentual, lui Trump, când declară că „Nu vreau ca oamenii să știe exact ce fac și ce gândesc. Îmi place să fiu imprevizibil.” Curat imprevizibil! – ar spune Conu Fănică. Iată ultima idee-far a lui Trump: Brexitul este de salutat, iar Uniunea Europeană nu mai are mult de trăit. Nici n-apuci să-ți placă Trump, că trebuie să treci în tabăra adversă!