Tragedia de acum 73 de ani, când trupele sovietice au tras în plin în românii bucovineni care doreau să treacă granița trasată artificial de Germania Nazistă și URSS, a fost comemorată pe 1 aprilie la Fântâna Albă, localitate aflată acum pe teritoriul Ucrainei.
La manifestare au participat câteva sute de persoane, atât din Bucovina de Nord, cât și din România, un sobor de preoți împreună cu enoriașii din localitățile învecinate, lideri ai asociațiilor culturale, profesori, elevi, martori ai acelor vremuri, rudele celor secerați de gloanțe.
La locul tragediei din 1941 a fost prezentă și o delegație specială din România, din care nu a făcut parte nici un reprezentant al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni de la București. În schimb, au fost membri ai Consulatului General al României la Cernăuți, prin Consulul General al României la Cernăuți, Eleonora Moldovan.
Troița din apropierea mănăstirii de la Fântâna Albă a fost ridicată după ce Ucraina și-a declarat independența, iar acum este un loc de pelerinaj, la fiecare început de aprilie.
Interesant este că oficialitățile de la București nu au găsit timp pentru a veni la comemorarea de pe 1 aprilie, dar în cursul zilei de ieri, o delegație formată din mai mulți deputați și senatori a ajuns la Fântâna Albă pentru a aduce un omagiu celor care au fost uciși cu sânge rece acum 73 de ani.
Scurt istoric al unei tragedii uriașe
Pe 28 iunie 1940, ca urmare a unui ultimatum adresat României de către Uniunea Sovietică, administrația civilă și militară s-a retras din Basarabia și din partea nordică a Bucovinei. Teritoriile au fost ocupate imediat de trupele Armatei Roșii, care au refuzat să le permită oamenilor să mai plece în România. Mai mult, soldații au primit ordin să tragă în orice persoană care se va apropia de graniță, ceea ce a făcut ca în noiembrie 1940, 40 de familii din Suceveni, alte câteva sute din Ostrița, Horecea, Șirăuți, Cotul Ostriței sau Buda să fie secerate de gloanțele sovieticilor. Mai mult, supraviețuitorii și familiile acestora au fost declarați trădători de țară și ulterior deportați în Siberia.
În primăvara lui 1941, serviciile secrete au propagat în rândul populației române din Nordul Bucovinei că, pentru o scurtă perioadă de timp, trecerea graniței cu România este un lucru acceptat de autorități. Un grup masiv, de peste 3.000 de persoane, a plecat pe 1 aprilie 1941 spre România, arborând în fruntea coloanei un drapel alb, icoane și cruci de brad. La 3 kilometri de frontieră, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii au somat coloana să stea în loc, dar grupul de români a ignorat ordinul și a mers mai departe, moment în care s-a declanșat iadul: sovieticii au început să tragă în plin, secerând laolaltă copii, femei și bătrâni. Cei care au scăpat cu răni au fost legați de cai și târâți într-un loc unde fuseseră săpate dinainte cinci gropi comune, mulți dintre ei fiind îngropați de vii. Alții au fost torturați zile în șir, apoi uciși și aruncați tot într-o groapă comună. “În acele gropi, pământul s-a mișcat apoi două zile, până ce toți românii aruncați acolo și-au dat și ultima suflare”, se arată în cărțile dedicate acestui genocid. Ulterior, autoritățile de la Moscova au declarat că a fost vorba doar de un incident minor, în care „un grup de 20 de persoane a încercat să treacă fraudulos granița”.
