Comemorare uitată

În tăcere și pe neștiute, în 2017 s-au împlinit 35 de ani de la dispariția dramaturgului dornean Ion Luca. În fierbințeala acestei veri toride, năclăită în politicale, cine să-și mai amintească de scriitorul care, între cele două războaie mondiale, era prezent pe afișul tuturor marilor teatre românești și a deținut, între alte prestigioase premii, și pe acela al Societății Scriitorilor Români? A adus pe scena Naționalelor episoade de neuitat din istoria națională, printre eroii pieselor sale numărându-se Ștefan cel Mare („Cele patru Mării”), mitropolitul Dosoftei, voievodul Constantin Cantemir, logofătul Miron Costin („Alb și negru”), domnitorul Mihail Sturdza („Dumitra”), Kogălniceanu, Cuza („Doamna Chiajna”, „Cuza Vodă”). În „Icarii de pe Argeș” transpune inspirat în cheie scenică legenda Meșterului Manole – pentru a se împotmoli, după 1944, în canoanele realismului socialist („Apele-n jug”, „Pelina” ș.a.m.d.) Am scris cu alte prilejuri despre relația de amiciție a familiei mele cu Ion Luca, descriind și vacanțele petrecute în vilișoara din Vatra Dornei, str. Parcului 37. Unde amfitrionul, surprins de faptul că puștiul din Ițcani încerca să scrie… teatru (desenasem cu creioane colorate și coperta teribilei drame „Furtuni sub cer senin”) mi-a dat primele lecții de tehnică a scriiturii dramatice, îndoind foaia în lung, spre a utiliza mai economicos, pe două coloane, spațiul disponibilizat de replicile scurte… Am relatat și despre întâlnirea târzie cu incomodul dramaturg când, la „Junimea”, spre rușinea mea, i-am refuzat cu deplină ne-recunoștință și prea puțină înțelegere față de un destin de-a dreptul damnat, publicarea „operei omnia”. Adevărat, volume de teatru nu se publicau atunci, dar, cum am putut afla soluții pentru alte interdicții, se cuvenea barem să încerc. N-am făcut-o, regret sincer. Se spune că principalul inamic al dramaturgiei lui Ion Luca a fost… Ion Luca – și chiar așa-i. Teribil de orgolios („Eu sunt cel mai mare dramaturg român!”) își desființa cu brutală vehemență atât contemporanii, cât și înaintașii (adesea avea și dreptate – vezi cazul Davidoglu) și nu se sfia să ofere mustrătoare lecții de poezie lui… Eminescu! Opera lui este profund inegală, în bună parte și din pricina aflării bietului scriitor „sub vremi”, într-o perioadă de exuberantă înflorire a proletcultismului. A încercat din răsputeri să se adapteze „din mers”, a recurs la compromisuri, fiindcă trăia din scris, semnând traduceri dintr-o limbă de care n-avea habar (rusa – culmea, după 1944, a și predat ani în șir limba rusă la o școală elementară din Vatra Dornei!) și acceptând co-autorlâcul unor mahări ai vremii. Drept pentru care a dat rateu după rateu. Miezul operei sale însă, realmente valoros, rămâne (Arghezi observa că Luca „nu se joacă de-a succesul facil”) ș-i cunoscută observația lui Valeriu Anania din „Rotonda plopilor aprinși”: ”omul a fost un scriitor adevărat și a ținut în mână un condei fertil, în care a crezut cu fanatism și căruia i-a sacrificat totul. El nu a trăit decât pentru arta lui.” Cazul Ion Luca ilustrează deplin și cât se poate de exact conceptul de „defazare” cu care unii critici s-au grăbit să-i ștampileze pe confrații de peste Prut. Organic, Luca n-avea cum să afle calea racordului cu o ideologie profund ostilă propriilor convingeri. Ceea ce nu-l împiedeca să scrie memorii și să reclame în dreapta și-n stânga. De câteva ori s-a adresat lui Gh. Gheorghiu-Dej, încercând (ce iluzie bizară!) să determine reprezentarea piesei „Salba reginei”, unde personaje din lumea evreilor își tot vând bijuterii unul altuia, înșelându-se în cascadă. Poftim subiect – asta în vremea Anei Pauker, a lui Vasile Luca & comp.! Piesa fusese jucată cu succes la Naționalul bucureștean în 1933, iar naivul autor voia s-o vadă din nou în scenă, în loc s-o facă uitată, îngropând via până la trecerea crivățului. În 1947, Nina Cassian a scris, în „Rampa”, un violent articol în care „demasca” antisemitismul (?) piesei. I-a luat apărarea lui Luca Al. Piru, care, scriind elogios despre „Salba reginei”, de fapt a turnat gaz peste foc sugerând… o eventuală subtilă referire la Ana Pauker. Scandal până la cer: Călinescu a fost nevoit să-i dea afară de la „Națiunea” pe Al. Piru și pe A. Marino. Scriindu-i lui Dej, Luca își închipuia că poate fi făcut uitat eseul său „Creștinism și bolșevism”, apărut în broșură în 1922, unde doctorul (și) în teologie susținea și argumenta distincția cuvenită și necesară în termeni… care mă mir că nu l-au dus direct la Jilava. Probabil că încă nu fusese citit, din urmă, chiar tot… Rămâne, prin ceea ce a creat înainte de 1944, un dramaturg de forță, adevărată „rara avis” în literatura veacului. Și merită mai mult decât această consemnare ocazională la o comemorare uitată.