Columb cel Milos (poveste despre târzia ”trezire” și ”devenire”)

Într-o dimineață, Columb, după un profund somn odihnitor, aruncându-și privirea pe fereastră, a simțit un chef nemaipomenit de nou… Tare-i plăcea noul… Avea casa chiar pe plajă, în vecinătatea unui golf în care lenevea de săptămâni, de luni sau, poate, de ani de zile, corabia sa. O făcuse demult, pe când încă visa la primul său brici și săpun de ras. Era o corabie bună, solidă, lucrată cu credință, nădejde și cu lemn din belșug.
Cum spuneam, în dimineața aceea, deschizând fereastra, orizontul i-a vorbit într-un fel aparte… Nu a mai catadicsit nici să se încalțe. Și-a luat la repezeală un burduf cu apă și a alergat pe punte. Grăbit, a ridicat ancora, a lăsat velele, toate, și s-a înfipt la timonă, privind numai înainte. Avea vânt bun, tot mai bun. Nu și-a mai întors defel capul spre uscat. Nu a mai știut nici de amintirea acestuia. Doar zâmbea, cu ochii lipiți de zarea unde Soarele săruta Marea, coborând mereu și nereușind decât o atingere timidă și tremurătoare a valurilor ei albastre.
Vântul nu slăbea și Columb surâdea încrezător că va ajunge la împreunarea nesigură de foc și apă. Plutea iute și lin, iar etrava nu făcea mai mult zgomot decât ar fi stârnit tăișul unui stilet, sfâșiind complice spatele unei rochii de mătase. Înainta Columb, sfâșiind, complice cu gândul, timpul.
Pătruns de binele său abia a simțit lovitura perfidă a stâncii de sub unde. De aceea nu a luat-o în seamă. Și-a amintit de ea târziu, când a văzut babordul înclinându-se și vela triunghiulară a focului îmbibată cu apă.
„Hmm… ceva nu e bine, își spuse. Să mă fi lovit cu adevărat vârful unei stânci, atunci când, sub picioarele mele, corabia a tremurat scurt? Parcă n-aș crede… Doar în drumul meu nu există stânci. E o călătorie prea importantă. Pentru mine. Pentru noi toți. Și mai cu seamă pentru cei care vor urma.”
Corabia se înclina amarnic însă. Cârma luase aer, ridicându-se ca un steag deznădăjduit, iar vela focului se jilăvise. „Trebuie să fie vreo spărtură în cocă. Asta e…” – mormăi ca pentru sine și, pentru prima oară, Columb a uitat de orizont. Și, lăsând din mâini inutila timonă, a coborât în cală. Beznă!… Ba nu. În tribord era o spărtură luminoasă prin care apa izbucnea cu muget, bolborosind furioasă. S-a repezit într-acolo și, panicat, a astupat gaura cu mâinile amândouă. Apa s-a oprit și, ușurat, a oftat, scrutând bezna. În câteva clipe ochii i s-au învățat cu întunericul și a văzut: sute de șobolani disperați înotau orbecăind încoace și-ncolo. Nenumărați însă horcăiau, cu plămânii plini de apă sau pluteau cu burțile umflate. Ființele mureau lângă el.
S-au observat unii pe alții cam deodată. „Iată-ne salvatorul!…” – păreau să strige ochii sălbăticiunilor și Columb le-a înțeles de îndată mesajul. Sau, cel puțin, așa a crezut și a prins să culeagă șobolanii înspăimântați. Îi băga în sân, îi îndesa în buzunare, îi înghesuia în poalele cămășii și alerga cu ei sus pe punte, la aer și lumină. Cobora și urca iar și iar, însă jos se nășteau alte sute de lighioane înfricoșate. De acum spărtura nu mai avea lumină. Apa crescuse și șuvoiul clocotea neînfrânt în adâncul calei. Columb însă nu avea decât un gând: viețuitoarele trebuiau salvate. Gâfâia, coborând și urcând scara lunecoasă, încărcat cu trupuri tremurătoare, asemenea unui uriaș ciorchine cenușiu.
Un țipăt de pescăruș l-a oprit. Pe orizont Soarele se îneca. Și-a plecat ochii apoi și a înțeles: calmă și caldă, Marea spăla puntea cu vălurele de o palmă, placide, furând, unul câte unul, șobolanii salvați. Jur-împrejur, o mulțime de șobolani pluteau fără suflare, cu ghearele chircite și buzele vinete. Prova nu se mai vedea. Din vela focului se mai zărea un colț, iar catargul răsărea direct din luciu, ca un uriaș corn de inorog, tot mai aplecat pentru luptă. Pentru luptă?…Care luptă? Timona scărțâia liberă, clătinându-se, parcă dând din cap a mirare, mișcată de lopata cârmei în care se juca vântul. Încă era vânt bun. La ce bun?
Soarele murise fără scăpare, sorbit de buzele albastre ale Mării, în vreme ce un așternut purpuriu de nori se grăbea să ascundă idila.
Apa creștea. Îi ajunsese la genunchi, la cingătoare. Ghemurile cenușii prinseră atunci să sară în unde, bezmetice, părăsindu-l și descoperindu-i trupul plin de zgârieturi subțiri, înveșmântat în șuvițe de sânge: urme de gheare și de dinți mărunți, făcute din frică, suportate cu dragoste.
„Da – își spuse atunci Columb – trebuia să ajung departe… Să țin cursul neabătut spre apus și atunci Soarele nu mi-ar fi murit. Ar fi sărutat și acum Marea ca un neinițiat. Mi-ar fi fost de ajuns câteva lighioane, strâns legate în sfori, cu care să astup spărtura. Câteva jertfe doar, și ar fi fost bine pentru toți. Acum e târziu. Dar mai știi?…”
Și Columb se aruncă într-un înot încă viguros spre zarea aprinsă.