Colonia

Pentru adevărata relație a televiziunii cu cea de a șaptea artă depun mărturie filmele documentar-artistice pe care realizatorii tv le creează în afara obligațiilor stricte de serviciu și care, din păcate, nu mai au circulația și audiența din vremea în care se frecventau cinematografele – ba exista chiar și un Studio special destinat documentarului, „Sahia film”. Au început să dispară și festivalurile consacrate scurt-metrajului, așa că, dacă ai șansa să „prinzi” filmul la tv o dată – de două ori când se difuzează, bine, dacă nu, pelicula rămâne să fie cândva re-descoperită într-o arhivă rareori cercetată. După ce și-a prezentat cu succes astfel de mini-producții cinematografice la diverse festivaluri, realizatorul Vasile Arhire de la TVR Iași izbutește să surprindă cinefilii cu o nouă creație de certă excepție, intitulată „Flotant pe strada Ibrăileanu”. Nu-i un scurt-metraj (proiecția durează o oră), nu-i un documentar în strictul înțeles al termenului, fiindcă se apelează și la procedee proprii filmului artistic – pe undeva firesc și necesar, câtă vreme personajele, inclusiv cei din domeniul științelor exacte, pot fi considerate reprezentanți autorizați ai Iașului artistic (acad. Radu Miron, care a predat geometrie la universități din Canada, Japonia, Italia, Germania, consideră că toate artele se revendică, într-un fel sau altul, de la matematică!). Eroii filmului sunt, alături de Radu Miron, pictorul Dan Hatmanu, profesoara și criticul de teatru Sorina Bălănescu, muzeograful Ion Arhip, actorul Dionisie Vitcu, filologul Gavril Istrate – plus câteva prezențe episodice de coloratură. „Am deschis ușile și am intrat cu sfială în camerele ale căror pereți sunt zugrăviți cu amintiri” – declară Vasile Arhire, decodând și titlul filmului: într-o astfel de lume, ce trăiește cu întemeiată îndreptățire într-un (și dintr-un) „a fost odată” aurit de împliniri faste pentru destinul lor și al urbei, dar și al artei, intrusul nu poate avea alt statut decât acela de „flotant”. Asta deoarece în perimetrul „coloniei” din Păcurari locuiesc, parcă într-o… rezervație privilegiată, atâția oameni de remarcabilă valoare cât nu poți afla la un loc în nici o zonă a orașului! Nu i-a adunat întâmplarea în blocurile de cărămidă construite cum nu se poate mai „zdravăn” în anii ’50 (ziduri de cetate, dimensiuni generoase ale încăperilor, baia separată de wc, amplasare fericită în geografia urbei), ci, trebuie să spunem, fie place, fie nu, că trecuta orânduire s-a străduit să ofere valorilor marcante din fosta capitală moldavă barem cele mai bune condiții locative pe care Iașul le putea asigura atunci (considerate cele mai bune… și acum). Nu există un șubler care să măsoare încărcătura de inteligență și coeficientul valoric pe metru pătrat; de-ar fi să fie, atunci, cu siguranță, cele câteva blocuri de pe strada Ibrăileanu dețin și vor deține un record greu de egalat! Sigur că filmul este, în primul rând, un document. Eroii se află la vârsta senectuții (profesorul Istrate mai avea câteva săptămâni pentru a deveni centenar, dar…); peste vreme, alte generații vor cunoaște și (eventual) înțelege o vârstă a Iașului cultural cu dificultate, dar nu fără izbânzi, ieșit de „sub vremi”. Filmul este încărcat de omenesc și sinceritate, iar realizatorul a știut să nu ocolească amănuntele ce personalizează atmosfera unui mini-cartier, am putea spune, făr-de pereche. Câteva mărturisiri: „Eu am crescut în lada cu costume de la Teatrul Național” (Sorina Bălănescu), „Am ceva din lumea Moldovei, a lui Creangă și Sadoveanu” (Dionisie Vitcu), „N-am ținut cont totdeauna de critica de artă, mai mult mi-am aplecat urechea la sfatul profesorului meu Corneliu Baba” (Dan Hatmanu), „Mi-am dorit toată viața o casă pe pământ – n-a fost să fie” (acad. Radu Miron). Unele amintiri fiind, se pare, ușor aburite, mai necesită și corecturi: salvarea Casei Dosoftei (care, de fapt, nu-i casa lui Dosoftei, dar asta-i altceva) a fost mai complicată, implicând și alte contribuții decât crede unul dintre personajele filmului, dar, în ansamblu, avem de a face cu un documentar demn de inclus între cine-evenimentele (nu numai) ieșene ale anului. De remarcat, în afara contribuției de real profesionism a realizatorului Vasile Arhire, „ochiul” inspirat al operatorilor Relu Tabără și Radu Brehuiescu. Excelent film!