A murit blajinul Colombo și parcă mi-a dispărut un prieten. Ajungi, la un moment dat, să accepți fără crâcnire realitatea plecărilor definitive, s-o tratezi impersonal cu „asta e!” și să te împaci cu gândul că vis al morții eterne e viața lumii întregi. Rămâne totuși, în ascunse sertărașe ale memoriei, câte-o imagine a unor personaje greu de așezat altunde decât în fericita grădină a tinereții fără bătrânețe. Peter Falk, mărunțelul insipid cu ochi de sticlă, despre care cineva spunea că „mereu arată ca o victimă a inundațiilor”, făcea parte dintr-o astfel de galerie mitică a exceptaților neatinși de scurgerea anilor și exonerați de divina pedeapsă cu moartea. Și, de fapt, vedeam nu atât actorul, cât eroul căruia îi dădeau viață, transferul de simpatie făcându-se instinctiv și automat – de fapt, și anunțurile din gazete nu menționează decesul lui Peter Falk, ci moartea lui Colombo.
În umbra „locotenentului” de pe ecran (cum de n-o fi primit și el câte-o stea din când în când, la vechime, nu la excepțional?) s-a aflat un omuleț cât se poate de real, cu o biografie total deosebită de aceea a personajului întruchipat. Peter s-a născut (1927) într-o familie de evrei care, din cauza persecuțiilor rasiale, a fost nevoită să emigreze în apus. Dacă rămânea, cine știe ce se alegea! (Se pot formula multe astfel de întrebări; de pildă – dacă Hitler nu-i izgonea pe străluciții atomiști evrei, nu cumva soarta omenirii lua altă întorsătură?) La trei ani, Peter este diagnosticat cu cancer și-i pierde un ochi. Nimic nu-i prevestea cine știe ce carieră, chiar dacă a fost cel mai bun din clasa lui la liceu și, mai târziu, își ia o dublă licență (litere și științe politice), adăugându-și și un masterat în administrație publică.
Încearcă să se angajeze în marina militară a USA; află amănunte despre testul acuității vizuale și-și pregătește o șmecherie care să-i ascundă nefuncționalitatea ochiului stâng. N-a ținut, așa că Peter ajunge… bucătar pe un vas comercial! („Să fii bucătar marinar / Pe vas uragane să-nfrunți…”) Ani în șir a curățat morcovi și a porționat pilaful; am încercat să mi-l închipui făcându-și meseria cu seriozitatea și chiar virtuozitatea pretinsă de pregătirea bucatelor într-o cuhnie legănată de valuri – imposibil! Colombo dregând sosuri și întorcând friptane? Asta-i din cu totul alt film… Renunță la marină și devine funcționar contabil – altă ipostază complet nepotrivită. Colombo liniind tabele la Secția Buget a statului Connecticut? Ce altceva să facă, dacă i-a fost respinsă cererea de angajare la C.I.A. – un spion făr-de un ochi bate la ochi!
Începe să joace teatru cu trupe de amatori. Ajunge, cu roluri mici, pe Broadway, pentru ca, la apogeul carierei teatrale, să-l joace pe Tartuffe (iar încerc să mi-l închipui; parcă-parcă aici ar merge). Îl descoperă cinematografia și are un mare noroc: în 1967, Bing Crosby refuză ca neinteresant rolul ce i se propunea în noul serial „Colombo”. La nevoie și la înghesuială, regizorul (Steven Spielberg!) apelează la Peter Falk. A fost adevăratul debut al unei cariere strălucite – patru premii Emmy, două nominalizări la Oscar, peste două miliarde de telespectatori! Falk nu era un simplu interpret înzestrat cu har și obediență actoricească, ci se implica în rotunjirea decupajului regizoral, aparținându-i în bună măsură rotunjirea desenului caracterologic al personajului principal, naturalețea și umorul dialogurilor.
Îl prețuim pe Colombo-Falk în primul rând pentru că întreg serialul nu-i altceva decât un grațios și convingător elogiu adus inteligenței. Apoi, fiindcă lasă în rastel armele grele ale genului, sexul și violența. Desigur, și pentru că a izbutit să întoarcă pe dos imaginea-standard a justițiarului tradițional, așezând în loc o făptură voit insipidă și (aparent) vulnerabilă, înfășurată într-un trenci boțit și morfolind același trabuc stins și reaprins… A jucat și categoria de roluri opuse, el devenind odiosul criminal căutat – drept pentru care a fost (hazul hazului!) arestat pe aeroporturile din Paris, Moscova, Havana, Genova, Belgrad, Trieste. S-a descurcat de fiecare dată, numai Alzheimer-ul nu l-a putut înfrunta și, spre sfârșitul vieții, nici nu mai știa cine a fost Colombo. Au rămas după el cei zece câini pe care-i iubea și o familie complicată, care se ceartă în tribunale pentru averea „locotenentului”.
A trecut dincolo la 83 de ani, dar, cum îl știm, mereu este capabil să se întoarcă de la ușă spre a strecura întrebarea esențială…
