ziua a II-a
A doua zi a Colocviilor Putnei din acest an a coincis cu aniversarea a 546 ani de la sfințirea bisericii mănăstirii Putna, duminică, 3 septembrie 1469, la prăznuirea Sf. Cuvios Teoctist din Gaza. Lucrările au început cu comunicarea Prof. univ. Dr. Oliver Jens Schmitt, Rezistența împotriva cuceririi otomane în spațiul balcanic: o privire comparativă, care a arătat că succesul otoman în Balcani a fost înlesnit de lipsa de coeziune, de unitate, de colaborare a puterilor ortodoxe care nu și-au dat seama de pericolul otoman. Mai mult, o parte din elita otomană era recrutată dintre conducătorii regionali, inclusiv ortodocși convertiți sau nu la islam, cum e cazul simbiozei politice între elitele ortodoxe sârbe și otomani în prima jumătate a secolului al XV-lea – după ce nobilimea sârbească a fost silită să accepte vasalitatea otomană, aceasta s-a distins în slujba sultanilor: la Rovine, la Ankara (unde sârbii au salvat oastea otomană) și mai târziu la Tesalonic și Țarigrad. Se constată o familiaritate culturală, politică și dinastică între cuceritori și cuceriți, mult mai mare decât cea între ortodocși și catolici. Această dinamică balcanică a împiedicat poziții radicale, adică eliminarea otomanilor din spațiul balcanic, pe care ar fi putut-o realiza numai o alianță cu puterile extra-regionale. În plus, elita ortodoxă balcanică a subestimat puterea otomană, până înspre anul 1360. De exemplu, împărații creștini din spațiul balcanic au chemat în ajutor trupe otomane în conflictele dintre ei. Ultimul conflict bizantino-bulgar s-a desfășurat în 1364 în plină ofensivă otomană.
În continuare, Conf. univ. Dr. Marius Diaconescu, în comunicarea Semnificațiile omagiului de vasalitate al lui Ștefan cel Mare față de Matia Corvin. Necesitatea redefinirii lui în istoriografia română, a vorbit despre faptul că în timp ce relațiile de vasalitate ale domnitorilor români față de regii Poloniei au fost acceptate în istoriografia română, cele față de regii Ungariei au fost tot timpul privite prin prisma antagonismului româno-maghiar. Domnia Sa a prezentat un document din vara anului 1475 în care doi soli au fost trimiși de Matia Corvin în Moldova pentru a prelua jurământul de vasalitate prestat de Ștefan cel Mare. Apoi a adus explicații pe marginea acestui gest. Pentru Ștefan, gestul a fost în mod categoric un compromis, având în vedere marea presiune otomană din acei ani. Pentru Matia, vasalitatea Moldovei era foarte importantă, având în vedere memoria istorică de la curtea din Buda din timpurile, nu mai târziu de cele ale tatălui său, Iancu de Hunedoara, când domnitorii Moldovei erau vasali ai Coroanei ungare. În plus, Matia a încercat să-și respecte datoria de suzeran, trimițând ajutor armat în sprijinul lui Ștefan după lupta de la Războieni, când apropierea armatei maghiare l-a făcut pe sultan să dea semnalul de retragere din Moldova, retragere care a luat forma mai degrabă a unei fugi din calea unui adversar care-și regrupase forțele.
Alianțe. Strategii
Domnul Nagy Pienaru, în comunicarea Moldova lui Ștefan cel Mare în cronica Opt Paradisuri de Idris Bitlisi, a pus în evidență o cronică a unui kurd, care a scris în persană, din porunca unui sultan turc, o cronică a sultanilor osmani – opt la număr până în acel moment, de unde și titlul cronicii. Acest cronicar, născut în jurul anului 1450, este singular prin aceea că scrie pozitiv despre Ștefan cel Mare, un cronicar care, așadar, a rezistat cenzurii de la curtea sultanului. Astfel în pasajul despre lupta de la Vaslui, din 1475, el scrie: „Stăpânitorul Moldovei era un ghiaur care gustase din amărăciunea și dulceața vieții și care îi întrecea pe toți prin vitejie” și sfârșește prin a spune că armata otomană „a suferit o mare înfrângere”, care a amărât inima sultanului Mehmed al II-lea. De asemenea, cronica furnizează detalii și despre campania sultanală din 1476 și despre dramatismul luptei de la Războieni – Valea Albă.
După o scurtă pauză a urmat comunicarea domnului Liviu Cîmpeanu, Atunci și tătarii au lovit Țara Moldovei din partea aceea… Observații asupra conflictului moldo-tătar din vara anului 1476, care și-a propus o analiză critică a tuturor izvoarelor ce privesc conflictul moldo-tătar din vara anului 1476, când tătarii crâmleni din clanul Șirin, conduși de mârzacul Eminek, au năvălit în Moldova în sprijinul campaniei otomane condusă de însuși Mehmed al II-lea. Autorul a înlăturat anumite neadevăruri strecurate din surse secundare în istoriografie și a stabilit că această invazie, a aproximativ 10.000 de tătari, s-a petrecut la sfârșitul lunii iunie, începutul lunii iulie a acelui an și că a fost interceptată și zdrobită de un corp de oaste al lui Ștefan cel Mare, fiind eliberați în jur de 5.000 de robi, pe care apucaseră să-i ia tătarii. Astfel, această victorie a marelui Ștefan ar trebui situată la locul cuvenit în istoriografia noastră.
În continuare, studentul Mihai Anatolii Ciobanu a vorbit despre Soli moscoviți la curtea lui Ștefan vodă. Chipuri de oameni și faptele lor. A ieșit în evidență faptul că solii moscoviți făceau parte din marea nobilime moscovită, încă o dovadă a faptului că Moldova se afla în primul nivel de importanță (din totalul de trei) în diplomația Marelui Cnezat al Moscovei.
Secțiunea de dimineață s-a încheiat cu comunicarea domnului Ovidiu Cristea, directorul Institutului „Nicolae Iorga” al Academiei Române, care a vorbit despre faptul că Brăila, îndeosebi din cauza importantelor venituri comerciale, a reprezentat un măr al discordiei între Moldova și Țara Românească în secolele XV și XVI.
Președintele secțiunii de dimineață, Prof. univ. Ștefan S. Gorovei, a încheiat lucrările spunând: „comunicarea profesorului Schmitt ne permite să înțelegem mai bine și rezistența Moldovei, și succesul acestei rezistențe în timpul lui Ștefan cel Mare. Aceasta pentru că în veacul al XIV-lea și prima jumătate a veacului al XV-lea marile succese ale Imperiului Otoman nu s-au datorat atât puterii otomane, cât slăbiciunii creștinilor, care n-au fost capabili să vadă dincolo de vârful nasului. Este ceea ce a încercat să facă Ștefan cel Mare prin sistemul său de alianțe. Dar nu e mai puțin adevărat că Ștefan cel Mare vine după ce toată această tragică experiență fusese consumată. A învățat din ea, așa cum se vede foarte bine din scrisoarea pe care a adresat-o marelui cneaz Ivan al III-lea: «multe împărății au fost și toate s-au prăbușit sub loviturile păgânului, pentru că n-am fost uniți.» Cred că aceasta este învățătura care se desprinde cel mai bine, și pentru trecut și pentru prezent, fără îndoială și pentru viitor: să rămânem uniți, să rămânem împreună!” Lucrările au continuat în după-amiaza zilei cu comunicarea monahului Alexie Cojocaru de la Mănăstirea Putna care a vorbit despre Date noi despre dvera lui Bogdan al III-lea (1510). Astfel părintele, continuând, completând și îndreptând munca predecesorilor pe acest subiect, Petre Năsturel și Claudiu Paradais, a identificat numele corect al unora dintre cetățile reprezentate de pe monumentala dveră aflată la Putna și a demonstrat că numele celui de-al treilea călugăr putnean care au participat la realizarea broderiei, pe lângă Zosima și Mard(ar)e, este Iosif, și nu Ioil cum s-a considerat până acum.
Ctitori ai Mănăstirii Putna din veacurile XVII–XVIII
În continuare, domnul Silviu Tabac a dat citire comunicării domnului Alexandru Pascal de la Moscova, Un Tetraevanghel necunoscut al ieromonahului Macarie de la Putna (1529) dintr-o colecție privată, care a adus în circuitul științific un manuscris copiat din porunca lui Petru Rareș în decembrie 1529 de ieromonahul putnean Macarie și care se află în prezent în posesia unui colecționar rus. Pe lângă descrierea manuscrisului, cu frumoasele lui ornamente, un element de noutate l-a reprezentat nota celui care l-a scris privind faptul că el era „duhovnicul mitropolitului Sucevei, chir Teoctist (al II-lea)”. Până în prezent era cunoscut doar un singur manuscris ieșit de sub pana ieromonahului Macarie – Tetraevanghelul de la 1529, aflat în biblioteca Mănăstirii Rila din Bulgaria.
Monahul Iustin Taban, de la Mănăstirea Putna, a vorbit despre Mitropolitul Anastasie al Moldovei și statutul său excepțional în anii de retragere la Putna (1578–1588), subliniind atât caracterul său deosebit, cât și relația sa apropiată cu domnitorul Petru Șchiopul și statutul său de ctitor al mănăstirii Putna.
Apoi domnul Mihai-Bogdan Atanasiu a vorbit despre Ctitori ai Mănăstirii Putna din veacurile XVII–XVIII. Note prosopografice, iar domnul Bogdan Mateescu despre Familie și gospodărie în Putna în prima jumătate a secolului XIX. O perspectivă demografică și genealogică.
Ultima comunicare a zilei a fost cea a domnului Mihai Mîrza, Constantin vodă Racoviță, mănăstirile și târgurile din Moldova. Istoria unor danii controversate, care a vorbit despre strădaniile clerului din Moldova de a înlătura concurența și influența grecească prin întărirea monahismului autohton. Pentru atingerea acestui obiectiv înalții prelați moldoveni au încurajat reconstruirea și restabilirea forței economice a marilor mănăstiri de țară (neînchinate), ctitorirea unor noi așezăminte monahale și înzestrarea mănăstirilor cu cărți scrise în limba țării. Pentru restabilirea forței economice a mănăstirilor, ei au apelat la sprijinul domnitorul Constantin Racoviță, care a inițiat un vast program de reconstituire a vechilor privilegii pe care le aveau mănăstirile de țară și de înzestrare atât a celor vechi, dar mai ales a noilor ctitorii cu moșii domnești din hotarele târgurilor din Moldova.
(Ieromonahul Ieremia, Mănăstirea Putna)
