Colivia

Cine, din generația mea scriitoricească, n-a avut de-a face cu cenzura? Care nu era una singură și mândră-n toate cele, cum în general se crede, ci-și exercita misia infamă sub înfățișări varii și, uneori, chiar neașteptate. O piesă a subsemnatului, „Hardughia”, n-a fost niciodată interzisă de cenzură; totuși, a trebuit să dispară de pe afișele teatrelor în pofida unanimității aprecierilor criticii și a realului interes al spectatorilor.
Povestea e lungă, am scris-o cu alt prilej și dacă o invoc acum și aici nu-i din intenția arogării, Doamne ferește, a cine știe căror merite dizidente, ci fiindcă-mi pare potrivită să prefațeze istorioara ce va urma. Va să zică, în urma reclamației secretarului cu propaganda de la Județeana Iași, „Hardughia” a fost oprită înainte de premieră și a venit de la București o echipă de anchetare în frunte cu însuși secretarul cu propaganda al CC, Dumitru Popescu-Dumnezeu. Care a cerut câteva modificări viclene și neesențiale („mută și tu ședința de la Partid la Consiliul Județean…”), încuviințând reprezentarea.
Atins în orgoliu, reclamantul dintâi nu se lasă și sesizează faimosul Cabinet II. De unde nu putea să emane direct o interdicție în cazul cu pricina – ar fi minat prestigiul și autoritatea lui Popescu. Drept pentru care, și la Naționalul ieșean, și la Teatrul din Piatra Neamț au început să curgă prețioase indicații de la Consiliul Culturii: „Atenție la programare, odată pe lună e de-ajuns.” După care a urmat „destul pentru stagiunea asta, piesa se va relua la toamnă”. Numai că, la toamnă, n-am mai găsit-o pe lista de reluări. Făcând pe naivul, am întrebat de ce și mi s-a răspuns prompt că-i o simplă greșeală, „să vedem ce se mai poate face, fiindcă repertoriul a fost aprobat de Comisia Ideologică”. Și, desigur, nu s-a mai putut face nimic!…
Într-o situație aproape similară s-a aflat un confrate care – ce idee trăsnită! – a scris o piesă în care se vorbește despre necesitatea stringentă a înființării unei grădinițe de noapte pentru copiii prostituatelor. Cea mai veche meserie din lume se exercită, cum bine se știe, la lumina lunii, iar practicantele de ce n-ar avea dreptul la funcționarea unei instituții preșcolare care să le găzduiască odraslele cât sunt la servici? S-a găsit un teatru interesat (Teatrul de comedie București), un regizor de mâna-ntâi (Al. Tocilescu), au început repetițiile, după care prind să curgă… strâmbele. Autorul, Valentin Nicolau, declară că „oficial, piesa nu mi-a fost respinsă, ba chiar mi s-au plătit corect drepturi de autor și nici nu s-a anunțat scoaterea ei din programele viitoare; pur și simplu s-a așternut tăcerea și atât.” Explicația: acțiunea se desfășoară în Spania, într-o comunitate de români căpșunari condusă de atotputernicul Traian – că doar suntem urmașii Romei. Bârfele, concretizate în delațiuni și anonime, sugerează că toată comèdia e-o alegorie și că acel Traian nu poate fi altcineva decât, horribile dictu, Băsescu.
Așa că, de ani de zile, fără explicații, fără urmă de motivații și-ntr-o țară făr-de cenzură, a rămas… cum s-a vorbit în tren… Altă povestioară oarecum pe aceeași temă (de astă dată postcenzura): amicul nostru de la New York, compozitorul și eseistul George Foca-Rodi (am publicat nu de mult un interviu cu el chiar în această rubrică), a făcut un aranjament cu Librăria Cărturești, care urma să preia difuzarea cărții sale „Eseuri transoceanice”. Totul părea în regulă, până când autorul a primit un e-mai redactat cu impecabilă urbanitate: „Va trebui să găsim formula prin care să vă returnăm cărțile. Nu doresc să priviți refuzul nostru ca sfârșit al relației. (…) Nu vă ascund că persoanele despre care scrieți ne sunt apropiate”. Despre cine scrie cam într-o dungă Rodi-Foca? Despre… Patapievici, fără să știe (New York-ul e atât de departe…) cum funcționează moravurile culturale în România. Țară în care nu există nici cenzură, nici postcenzură, și scriitorul e liber ca pasărea cerului… într-o colivie nici măcar aurită.