Colindele românești – ecouri liturgice din etnogeneză

În tradiția poeziei populare românești, colinda reprezintă categoria cea mai masivă și mai diversificată de texte ceremoniale. Cunoașterea colindei justifică și, în același timp, depășește interesul etnografic. Capitol de seamă al mitologiei și mărturie a unor tradiții culturale statornice, colinda se impune deopotrivă atenției ca tezaur de limbă și ca preambul strălucit al poeziei scrise românești.
Sub forma complexelor datini și obiceiuri ale Crăciunului, praznicul bisericesc al Nașterii Domnului a jucat un rol esențial și în viața poporului român, în modelarea și perpetuarea culturii populare tradiționale românești, vie până în secolul trecut, și ale cărei urme supraviețuiesc până astăzi în mentalul colectiv al comunității românești. Dacă întreg ansamblul de datini și practici legate de Crăciun a făcut, intens, obiectul preocupărilor folcloriștilor și etnografilor români, nu același lucru se poate spune despre teologia ortodoxă română. „Temele complexe legate de multiplele aspecte și dimensiuni ale sărbătorii Nașterii Domnului, afirmă pr. Ioan Ică jr, ca fenomen liturgic în geneza și structurile lui nu au atras însă decât sporadic atenția științifică susținută a teologilor români. Precaritatea referințelor bibliografice românești pe această temă contrastează izbitor cu abundenta literatură teologică acumulată în spațiul occidental în ultimul secol.”
Colinda poate fi apropiată de cântecele occidentale de Crăciun doar în privința prilejului execuției și cu totul incidental sub raportul unor tangențe tematice. Spre deosebire de „Christmas carols” și „Noëls”, redacțiuni de inspirație creștină care au circulat mai ales prin manuscrise și tipărituri, colinda perpetuează pe calea oralității vechi tradiții populare.
Cântări euharistice
Colindele fac parte din acele texte și melodii tradiționale care pot fi denumite cântări euharistice; iar prin păstrarea semnificațiilor acestora în datinile diferitelor zone ale țării ar putea fi privite ca niște ecouri liturgice din etnogeneză. Căci Euharistia – mulțumire supremă și laudă deplină – este însuși conținutul și chipul unei vieți noi pe care Cel de Sus ne-a dat-o, fiind acest nou fel de viață pe care ni l-a rânduit Dumnezeu, nu doar din punct de vedere personal, individual, ci și, așa cum de multe ori afirma părintele Ilie Moldovan, etnic-comunitar, hotărând să apară un nou neam în cetatea carpato-dunăreano-pontică.
Terminologia populară aplicată colindei se diferențiază regional. Termenul transilvănean dominant care s-a adoptat și de către folcloristică este cel de colindă; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlnește încorporat doar refrenului și în Zărand, Munții Apuseni, ba chiar și în județul Sibiu. I. Cocișiu semnalează prezența termenului colindră pe valea Buii și în Săliștea Sibiului. Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec, variantă locală formată prin sufixarea muntenescului colind. Termenul mai vechi corindă provine din Calendae. Slavul coleda, derivat și el din calendae și pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a influențat forma moștenită de români direct din latină. Termenul astfel obținut, „colinda”, a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit.
Este interesant de observat în această privință că tocmai în Transilvania, unde influența culturii slavonești a fost desigur mai slabă ca în Principate, s-a păstrat cuvântul moștenit din latină, dar totuși influențat de slavi, căci avem corindă.
Pentru strămoșii noștri, al căror geniu creator a realizat preafrumoasele obiceiuri și tradiții populare de Crăciun și, îndeosebi, extraordinar de bogat și variatul repertoriu de colinde și cântece de stea, cu un puternic fond unitar, dar și o panoplie fantastică de particularități locale și regionale, magistral ilustrate pe meleagurile românești, sursa de inspirație au constituit-o Sfintele Scripturi și, așa cum afirmă Preasfințitul Sofronie Drincec, și cutumele ancestrale preluate de la înaintașii noștri daci și daco-romani și încreștinate apoi, îmbisericite, deodată cu plămada străbună, în amplul proces al etnogenezei românești, dublat de încreștinarea lentă, dar trainică a strămoșilor noștri. Iar trimiterea la spațiul sacru al profețiilor vetero-testamentare a constituit o referință permanentă în arealul tradițiilor muzicale vechi românești, în lumea colindelor. Punctul de plecare biblic a primit întotdeauna haina bisericească, veșmânt de la strană și a avut mereu finalitate teologică, mărturisind, în cuvinte simple, tezaurul dogmatic al dreptmăritoarei învățături de credință creștină, în strictă fidelitate față de patrimoniul teologic și spiritual al Bisericii Ortodoxe.
Totodată, e cu neputință a te raporta la o colindă românească tradițională fără a-ți da seama că specificul ei vrea să fie mijlocirea unei prezențe divine printre oameni, datorită puterii sacramentale ce o însoțește, care face realmente din păgâni creștini: „Și botează-n Bobotează/ Din păgâni făcând creștini,/ Din creștini oameni buni”. (Sursa: Ziarul Lumina)
Sensuri pentru Ler
Dimpotrivă, refrenul „Leru-i ler”, prin care orice colindă deschide perspectiva intrării în Împărăția lui Dumnezeu, potrivit unei concepții neo-testamentare despre istorie prezentate în Apocalipsă, arată cum istoria este o mișcare de la creație la desăvârșirea finală. Densușianu derivă pe ler din latinescul liber: Jupiter Liber = Jupiter Dăruitorul, B.P. Hasdeu admite derivațiunea din Lar Dominus. Pe drept cuvânt, Al. Rosetti și alți autori sunt de părere că acest refren reprezintă pe Halleluiah Domine – Aleluia Doamne.
Colindatul tradițional se exercita prin intermediul unui grup denumit frecvent „ceată”. Cetele se diferențiază în raport cu componența și modul lor de organizare: ceata tinerilor necăsătoriți, ceata alcătuită din flăcăi și maturi și ceata feminină. Cea mai bine cunoscută și structurată organizatoric este ceata flăcăilor. Menționat de S. Fl. Marian și B. Bartók și surprins încă sub forma unor grupări laxe din nordul Transilvaniei, în Maramureș și nordul Moldovei, colindatul feminin are un caracter organizatoric marcat în Muscel, unde cetele de fete și neveste își asumă rolul de agenți principali ai obiceiului.
Desigur, doar unele din elementele de folclor preluate de către colindă din apocrife pot fi atribuite zonelor în care creștinismul la începuturile sale s-a propagat. Pe etape și la niveluri diferite, miraculosul creștin s-a întrepătruns cu elemente proprii culturilor populare în care s-a implantat. Acest ultim proces, deosebit de pregnant în tradiția culturii populare românești, creează dificultăți încercărilor de a distinge în repertoriul colindei statul creștin de fondul mitologiei locale.
Clasificările tradiționale împart colindele în laice și religioase. Utilizarea acestei terminologii, afirmă Monica Brătulescu, impune un examen critic: așa-zisele colinde laice mai păstrează încă – prin componentele lor mitologice – legătura cu planul sacru, iar pentru a circumscrie colindele creștine, sfera religiosului este mult prea largă. Dar chiar dacă facem abstracție de improprietățile de ordin taxonomic și ne referim strict la categoriile concrete pe care termenii citați le desemnează, constatăm anumite inadvertențe. Numai o porțiune a repertoriului colindei poate fi considerată în mod riguros drept creștină. Cât despre textele apocrife, acestea au influențat colinda în primul rând prin latura lor de fabulos, care provine, după cum am arătat, din infiltrarea unor elemente folclorice în stratul creștin.
Sfinții constituie în colindă o categorie distinctă de eroi. Colinda a adoptat doar anumiți sfinți, pe aceia care, polarizând în jurul lor legende, au dobândit în ochii poporului prestigiu sau relief. Astfel, alături de Iisus și Maica Domnului, întâlnim frecvent în colindă pe Sfântul Ilie, Sfântul Ion, Sfântul Petru, bătrânul Crăciun, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, Sfânta Luni.
Între numele sfinților și acțiunile ce li se atribuie nu există o strictă aderență; Iuda este doborât când de Sfântul Ilie când de Sfântul Petru sau Sfântul Ion, iar acesta, ca și Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, măsoară „Pământu cu umbletu/ Și ceru cu cumpătu”.
Totodată, sfinții preferați ai colindei se preschimbă în cerbi, în porumbei sau lebede sau chiar în fluturi și, asemenea eroilor din poveste, participă la ospețe, călătoresc etc. Reprezentarea Sfântului Petru este, de pildă, calchiată după cea a flăcăului: „Vine Petre, Sfânt Sân Petru/ P-un căluț albuț de flori,/ Dară nu-i albuț de flori,/ Ci e albuț de asudori”. Maica Domnului, ca și fata ce-și așteaptă pețitorii, se plimbă de-a lungul apei: „Preumblă-se Maica Sfântă/ Pe țărmuri de Dunăriță”. Și la aceasta gradele de rudenie sunt subliniate. Astfel, Sfânta Fecioară Maria stă de vorbă cu soru-sa Salomia, iar în legătură cu Sfântul Ion nu se omite a se specifica: „Că io-s Ionu, Sântu Ionu,/ Nănașu lui Dumnezeu/ Și cumătru lui Sânt Petru”.
Colindele sunt expresia care denotă familiaritatea afectuoasă față de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecțiune și pe relațiile fiecărei persoane cu semenii săi.
Rod al auzirii slujbelor în biserică
Preafericitul Părinte Daniel în mai multe rânduri afirma cu tărie că expresia cea mai vie a culturii teologice și duhovnicești populare a românului creștin ortodox sunt colindele. Totodată, „ele sunt un memorial și o prelungire a Liturghiei și a slujbelor de Crăciun. Ele sunt un ecou și rodire a slujbei și sfințeniei Bisericii în sate și orașe, în casele creștinilor, întrucât inimile credincioșilor au devenit biserică, peșteră din Betleem transformată în sălaș primitor pentru cer, casă de oaspeți în care Pruncul este premărit de magi înțelepți! Poezie și cântare sfântă, evlavie și bucurie, colindele românești sunt aur, smirnă și tămâie în sens spiritual, izvorâte din inimi și purtate pe buze, ca daruri și ofrande aduse Pruncului Iisus, ca răspuns la iubirea Sa pentru noi.
Colindele noastre sunt bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. Una dintre aceste colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credință și să cultivăm dragostea față de semenii noștri, ca pe o dumnezeiască Liturghie a iubirii lui Dumnezeu din neam în neam, din generație în generație:
„Și-acum te las, fii sănătos
Și vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când ești voios,
Române, să fii bun!”
(Sursa: Ziarul Lumina)