Sărbătorile constituiau, mai ales atunci, principalele momente așteptate de întreaga suflare, cu precădere de copii, care erau îndemnați, din fragedă vârstă, să ducă mai departe colinde, cântece, obiceiuri și datini venite din bătrâni. Ajunul Crăciunului, ca și cel al Bobotezei, îndelung pregătite, urma tradiții păstrate cu sfințenie și scoase în fiecare an ca dintr-un sipet prețios. Preotul satului vestea întotdeauna bucuria sărbătorilor și ducea odată cu icoana binecuvântarea Mântuitorului în fiece casă unde viețuiau creștinii dreptmăritori.
Bunele tradiții și frumusețea obiceiurilor au fost, de cele mai multe ori, lăsate deoparte
În cele mai multe cazuri oamenii așteptau cu bucurie venirea preotului, iar cei care nu deschideau ușa casei se numărau pe degetele de la o singură mână. Doar cu motivații excepționale, să le numim binecuvântate, gospodarii lipseau de acasă în zilele sărbătorilor. Ei știau că Mântuitorul Hristos stă la ușă și bate. Cel care aude glasul Lui deschide și El rămâne cu ei. Ceilalți pierd posibilitatea întâlnirii cu Domnul Slavei.
Prezența și așteptarea lor în proporție de peste 90%, uneori chiar 100% arăta grija credincioșilor pentru a primi binecuvântarea Domnului, prin vizita pastorală a preotului parohiei, ca semn văzut de comuniune cu Cel care a venit în lume, „la plinirea vremii” ca să îndumnezeiască pe omul căzut în drumurile acestei vieți.
E greu de crezut cum s-au schimbat lucrurile, mai ales cele din lumea satului, în perioada ultimilor ani. Bunele tradiții și frumusețea obiceiurilor au fost, de cele mai multe ori, lăsate deoparte. În locul lor au apărut indiferența și nepăsarea „ajutate” de atmosfera nocivă a cârciumilor care s-au înmulțit în mod alarmant. Din păcate ele sunt permanent asaltate de oamenii care mergeau altădată la biserică. Din istoria unor sate păstorite cândva de preoți pioși și misionari aflăm că prima grijă a păstorului de suflete era desființarea cârciumii, când aceasta funcționa. Așa a fost protosinghelul Nicodim Măndiță, paroh pentru o vreme în câteva sate, care a înfierat în scrierile sale păcatele des întâlnite, mai ales beția, înjurăturile, fumatul, absența de la biserică ș.a.
Copiii au bunătate și inimă curată, fără cugete viclene și resentimente.
Satele cu oameni harnici, credincioși, înstăriți și păstrători ai frumoaselor obiceiuri nu acceptau în sânul comunității lor orice fel de comportament. Cei care nu se aliniau unui asemenea standard erau excluși. Dar pretențiile de altădată nu se mai regăsesc printre gusturile oamenilor de astăzi…
În preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului și Bobotezei trebuie să redevenim copii, să fim asemenea pruncilor despre care spunea Mântuitorul că a unora ca acestora este Împărăția cerurilor. Copiii au bunătate și inimă curată, fără cugete viclene și resentimente.
Asemănându-ne lor și părăsind obiceiurile lumești ne apropiem mai mult de Pruncul Mântuitor, care a venit în lume, S-a întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire.
În decembrie 1989, când m-am întors în vacanță de la Institutul Teologic Universitar din București, am aflat hotărârea conducerii Mănăstirii Neamț care mă trimitea cu Ajunul în Parohia Grumăzești, nu prea departe de Târgu Neamț. Acolo păstorea preotul Vasile Sterpu, un om sfătos, vesel, iubit de săteni. Credincioșii îl ascultau și împreună au înălțat o frumoasă biserică, ca mărturie a iubirii lor față de Dumnezeu.
Amintiri
Bătrânețea și boala grea îl împiedicau să meargă cu Ajunul, și într-o astfel de împrejurare am ajuns eu în satul cu pricina. Am fost găzduit în casa parohială și am avut posibilitatea unui dialog plăcut, interesant despre oameni și lumea satului.
Grumăzeștii încă păstra o veche tradiție a sculpturii mobilierului bisericesc, cu meșteri mari care au realizat adevărate capodopere, atât în țară, cât și-n străinătate. Părintele Mircea Ursache, sacerdotul artist este unul dintre ei. Ioan Hantăr, un alt meșter iscusit, a sculptat împreună cu părintele Mircea racla Sfântului Ioan Iacob de la seminarul nemțean.
Când străbăteam ulițele așezării, însoțit de cântăreț și pălimar, credincioșii alertați ne-au întâmpinat spunându-ne: „Mare încercare peste noi, Televiziunea transmite știri senzaționale, Ceaușescu a fugit, la București e haos, nu știm ce va fi cu noi”. Într-o astfel de atmosferă încordată și incertă am petrecut toate zilele Ajunului. Oamenii comentau în fel și chip evoluția evenimentelor de la Timișoara și București. Erau nedumeriți, speriați. Confuzia domnea peste tot în țară.
Crăciunul a fost sărbătoarea care fusese umilită cel mai mult
Când încheiam vizita în sectorul rezervat zilei respective mă întorceam la casa parohială. Părintele Lică și doamna preoteasă Jana (Eugenia) așezau masa și-mi povesteau cu lux de amănunte desfășurarea evenimentelor pe care ei le urmăreau la televizor. Televiziunea transmitea, cu foarte mici pauze, știri, dezbateri și „revoluția” în direct. Era ceva neobișnuit. Până atunci Televiziunea Națională, atent cenzurată de regimul aflat la putere, nu oferea telespectatorilor decât patru ore de emisie cu excepția Anului Nou sau a unor sărbători legale și a duminicilor.
Atunci am celebrat primul Crăciun în libertate, după mai bine de 40 de ani de constrângeri, nedreptăți și opreliști. Crăciunul a fost sărbătoarea care fusese umilită cel mai mult. Ea cădea de cele mai multe ori în timpul săptămânii, iar oamenii erau obligați să lucreze în uzine și fabrici. În 1989, de Crăciun a sfârșit, se știe cum, un dictator care s-a crezut nemuritor. L-a necinstit pe Dumnezeu, n-a respectat Biserica și sărbătorile, tradițiile sfinte ale acestui pământ.
Mă așteptam atunci ca Biserica să-și recapete locul pierdut în viața țării știrbită de multe interese într-o jumătate de veac întunecat. N-a fost să fie așa. Oamenii au înțeles în mod diferit libertatea, s-au grăbit să acuze pe alții și au ales un drum greșit. Lucrurile sfinte n-au mai reprezentat centrul activității și al vieții oamenilor. De aceea e bine să ne întrebăm uneori: Unde sunt oamenii și zăpezile de altădată?
Un alt gând legat de apropierea sărbătorilor se îndreaptă către păstorii care au împlinit în mod exemplar misia lor de propovăduire a cuvântului mântuitor și îndreptării oamenilor pe Cărarea Împărăției. Câți preoți au urcat cu greu troienitele drumeaguri pe dealuri și munți, prin locuri neumblate, pentru a duce binecuvântarea în casele fraților noștri, cu icoana Nașterii Domnului ori cu agheasma Bobotezei? În unele parohii răsfirate, distanțele de la o casă la alta sunt uneori de câteva sute de metri, sau chiar mai mult. La fel s-au ostenit să meargă lângă paturile bolnavilor, să-i spovedească ori să-i petreacă în locurile de veșnică odihnă.
În cântecul îngerilor ne aducem aminte de cei care s-au bucurat atunci, la Betleem
Unde credincioșii sunt buni și râvnitori misiunea preotului este mai ușor de împlinit. Acolo este pământul cel bun și roditor în care sămânța semănătorului aduce rod însutit. Este vremea colindelor, a bunelor vestiri, a urărilor și a darurilor. M-am bucurat să remarc că Biserica cultivă, încurajează și apreciază după cuviință cetele de colindători.
Pe Dealul Patriarhiei au venit și anul acesta grupuri numeroase și alese de colindători, preoți, teologi, seminariști, tineri de diferite vârste, care au interpretat piese muzicale din tezaurul de cult și din patrimoniul cultural național, în parte uitat de generațiile tinere. Am observat că multe grupuri provenind din Bucovina, Maramureș, Bihor, Vrancea ș.a. purtau costumul popular specific zonei și aceasta e o nădejde că nu-i totul pierdut. E drept că la scară națională se constată o discrepanță evidentă privind perpetuarea tradițiilor, însă măcar în parte oamenii mai pot afla că poporul român are istoria încărcată de frumuseți și strălucire, o bogăție care nu se pierde, o comoară în adâncuri înfundată. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14).
În cântecul îngerilor ne aducem aminte de cei care s-au bucurat atunci, la Betleem, dar și de cei care s-au tulburat, cum a fost nedreptul rege Irod și cei din preajma lui. Dincolo de orchestre, spectacole, concerte și cântece de stea, în multe părți ale lumii se aud încă suspinele și strigătele celor mulți, bolnavi, goi și fără adăpost. Să le ascultăm și să alinăm, măcar în parte, suferințele celor fără ajutor.
Crăciunul, sărbătoarea bucuriei, ne îndeamnă pe toți să ne schimbăm inimile și să primenim sufletele. Este sărbătoarea când putem redeveni copii.
(Arhim. Timotei AIOANEI, Ziarul Lumina)
