Colegii compătimitori

Dacă cineva m-ar întreba cum recunoști mai repede un creștin, aș spune simplu: după sufletul lui compătimitor. Pentru că, așa cum spunea cineva, compasiunea înseamnă să iubești cu inima lui Dumnezeu. Povestea de astăzi ne vorbește tocmai despre această virtute, a inimii iubitoare până la jertfă a unor elevi față de colega lor.
„Dacă nu mă lași, nu mă voi putea duce la școală. Mi-ar fi prea rușine… Mamă. E foarte important!“ Elena izbucni în hohote de plâns. Era arma ei cea mai eficace. „Of, fă cum dorești, bombăni mama. Vei arăta ca un monstru. Treaba ta.“
În alte douăzeci și trei de familii avea loc cam aceeași scenă. Erau copiii din clasa a VII-a a unui liceu din provincie. În acea zi luaseră cu toții o hotărâre importantă. Dar în clasă erau douăzeci și cinci de elevi. De fapt, doar în cea de-a douăzeci și cincea familie se petrecea altceva. Elisabeta își făcea o mulțime de griji, iar mama și tatăl ei încercau să o încurajeze. Era a nu știu câta oară că fetița mergea la oglindă. „Vor râde de mine, știu eu. Și când mă gândesc la cei care nu mă pot suferi, la Paul care mă face întotdeauna scobitoare… Cred că de-abia așteaptă venirea mea la școală.“ Și lacrimi mari se prelingeau iarăși pe obrajii fetiței. Încercă să-și aranjeze pălăria de sport care-i era cam largă.
Tatăl o privi cu calmul său obișnuit: „Hai, draga tatii. Îți va crește repede din nou. Reacționezi foarte bine la tratament și în câteva luni te vei simți ca mai înainte“. „Da, dar uite!“ Și Elisabeta arătă copleșită spre capul ei care se reflecta lucios și rozaliu în oglindă. Tratamentul pentru leucemia care o lovise acum două luni făcuse să-i cadă tot părul.
Mama o îmbrățișă: „Curaj puiule! Se vor obișnui repede, o să vezi…“
Elisabeta își trase nasul, își luă pălărioara și rucsacul și porni spre școală. Ajunsă în fața ușii clasei a VII-a B, inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Închise ochii și intră. Dar când își deschise ochii pentru a căuta banca, văzu ceva ciudat. Toți, dar toți colegii ei de clasă purtau câte o pălărioară pe cap. Se întoarseră spre ea și, zâmbind, își scoaseră pălărioarele exclamând: „Bine ai revenit, Elisabeta!“ Erau tunși zero. Și Andreea, care era atât de mândră cu părul ei buclat, și Paul, și George, și Francisca… toți. Se ridicară și o îmbrățișară pe Elisabeta, care nu știa dacă să plângă sau să râdă. Șoptea doar: „Mulțumesc…“
De la catedră, zâmbea și dirigintele, profesorul de matematică care nu se tunsese, pentru că era chel de felul lui.
(Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din vol. „Noi avem aripi“, Bruno Ferrero, colecția Istorioare pentru suflet)