Orice muncă în echipă, fie ea la nivel restrâns ori la nivel extins, implică după o oarecare perioadă de timp crearea unor legături care țin de simplul fapt al lucrului în același birou sau în aceeași instituție. Faptul că îți petreci o bună parte (uneori cea mai mare parte) din zi nu în compania familiei, ci în prezența celor de care te leagă, cel puțin momentan, niște lucruri comune face ca după o perioadă să te familiarizezi atât de mult cu mediul, încât să poți crede la un moment dat că toate aceste lucruri nu se întâmplă dintr-un accident al destinului, ci că Cineva a rânduit, în pedagogia Lui minunată, ca, într-un anume timp și într-un anume loc, anumiți oameni să facă anumite activități cu un anume scop. Împreună.
Întâlnirea sau vederea repetată, zilnică și constantă, capătă cu timpul caracteristicile unei colegialități și poate a unei prietenii, izvorâtă din și întreținută permanent de faptul că, pentru un timp, ne aflăm cu toții în aceeași barcă, mai mult sau mai puțin plină de apă, pe care va trebui să o aducem într-un final la mal. Dacă pe colegialitate se grefează cu timpul și respectul reciproc, dar mai ales conștiința unei apartenențe comune, atunci din punctul de vedere al factorului uman sunt îndeplinite toate premisele pentru ca scopul imediat, dar și cel pe termen lung să fie sortite împlinirii. Îngăduirea celuilalt, ca principiu bisericesc incontestabil tradus în literatura duhovnicească, nu în comportamentul jurnalistic, prin smerenie nu este un pericol la adresa îndeplinirii normei de lucru și astfel la bunul mers al instituției care ne patronează, ci la adresa indiferenței reciproce și a izolării, care mai curând ne robotizează decât ne umanizează. Venim la serviciu, predăm norma (ce cuvânt groaznic) de materiale ca și cum am preda lăzile cu cireșe sau cutiile cu șuruburi ieșite proaspăt din producție, asta însemnând că din punct de vedere profesional suntem OK, adică ne asumăm cu succes responsabilitățile care ne-au fost încredințate. Că locul de muncă nu se reduce doar la munca în sine și doar la împlinirea eficace a corvoadei zilnice, nici la cadrul instituționalizat unde ne este sursa de venit și cu atât mai puțin la biroul de unde vrem să fugim cât putem de repede (eventual fără să dăm socoteală) vom afla, sper, mai devreme sau mai târziu. Împreună.
Din fericire, colegialitatea nu poate și nu trebuie să fie cuantificată în ore de program și mai mult decât atât nu poate și nu trebuie să fie constrânsă, impusă, silită. În cele mai multe cazuri, colegialitatea a devenit un cuvânt-cheie dintr-un discurs demagogic, la care nu ne mai gândim și pe care nu ne mai obosim să îl rostim atunci când în peisaj intervine brusc interesul personal, un punct fix dintr-o tristă sinusoidă profesională. Că suntem cu toții colegi, la nivel restrâns și formal, o aflăm din caseta tehnică a ziarului ăsta cu destin zbuciumat, dar liber. Că avem de arătat asta e o chestiune care ține de noi toți. Împreună.
(Diacon Cosmin Daniel PRICOP)
