CODUL LUI RALU

Probabil că încă nu realizăm până la capăt în ce măsură ne influențează viața televiziunile. Aproape că avem și o existență paralelă: tele-viața! Nu numai politicul se nutrește consistent din reflectarea TV (dacă nu exiști pe sticlă, ia-ți adio de la cariera pe baricade partizane!), ci și fiece trăire cotidiană este chemată să se confrunte, cu voie sau fără de voie, cu modelele și antimodelele promovate pe micile ecrane. Avem, în sfârșit, un „Cod de reglementare a conținutului audiovizualului”, care, mai întâi, abrogă pletora de reglementări anterioare, spre a o sintetiza, îmbunătăți și ordona în funcție de ansamblul rigorilor promovate de „Comitetul național al audiovizualului” – garant al interesului public și unică autoritate decizională în domeniu. O primă constatare: „Codul” este redactat cu profesionalism, acoperă, pare-se, întreg spectrul coordonat și-i racordat responsabil la prevederile internaționale în materie. Este un câștig real, al cărui succes poate fi primejduit doar de-o eternă realitate românească: avem legi onorabile – respectarea lor rămânând mereu… în coadă de pește. Să vedem dacă, de acum înainte, relația lege-realitate își va afla modalitate de conviețuire ne-contondentă. Un singur regret: sunt protejate și asigurate strict toate echilibrele cu putință, mai puțin unul: raportul capitală-provincie în reflectarea TV. Aflăm instantaneu despre toate nenorocirile, accidentele, sinuciderile, incendiile din restul țării; când, însă, vine vorba de talk-show-uri, de luări de poziție ale „politologilor” în chestiuni realmente importante, de promovarea inițiativelor și personalităților culturale din provincie, raportul este complet dezechilibrat, de parcă România s-ar reduce la perimetrul Chitila-Militari-Pipera! Altă observație: protejarea imaginii copilului. „Codul” interzice „expunerea acestuia în ipostaze nepotrivite”. Logic, normal, european. Ce ne facem, însă, cu sumedenia de filme despre copiii străzii de la noi, difuzate cu spectaculoasă și malefică insistență de televiziunile din străinătate? Noua reglementare nu poate impune restricții decât televiziunilor din „spațiul mioritic”. Și în celelalte țări funcționează prevederi similare. Va să zică: în România nu-i îngăduit să arăți, pe ecran, minori trăgând cu nesaț din punga cu aurolac și sticla de votcă, prostituate de 14 ani, copii în cușcă. Nu-i permis nici în Italia, Olanda, Franța. Și atunci? Filmările străinilor pe teritoriul nostru n-au cum fi, desigur, cenzurate. Difuzarea peliculelor acuzatoare n-o stăvilește nimeni peste hotare, deși realități similare pot fi din belșug filmate și-n USA, și-n Belgia, și-n Anglia, numai că acolo (ca și la noi) e interzis! Așa că ne aflăm în fața unui dublu standard: ce interzicem difuzorilor noștri, este permis altora – în dauna și a imaginii țării, și a subiecților filmați. Nu văd, deocamdată, nici o rezolvare, această categorie de reportaje negre situându-se într-un „no mans land” sustras oricăror reglementări oficiale. Oricum, asupra temei se cuvine meditat. „Codul” trimite în intervalul orar 23-6 „divertismentul în care se abuzează de limbajul vulgar sau licențios”. Bravo! Asta însemnând că nu vom mai vedea stupizeniile cretine ale „Vacanței mari” (și nu numai) în prime-time? Îndoi-m-aș și n-am cui! Mai departe: „orice persoană are dreptul la respectarea intimității în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire”. Salutar și necesar, înseamnă că vor dispare bocetele și răcnetele agasante și penibile ce însoțesc mai toate cortegiile funerare, nu numai în lumea satelor? Așa să fie! O altă prevedere, de asemenea salutară, rămâne, din plecare, în stadiul optativului indecis: „Radiodifuzorii (atenție, nu și posturile TV!?) au obligația de a asigura respectarea normelor ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române, stabilite de Academie”. Măi, să fie, oi trăi să văd și asta? Am ascultat de curând un interviu colectiv într-un sat muntenesc, pe parcursul căruia nici un singur acord gramatical (a, al, ai, ale) n-a fost respectat. Ar fi oare indecentă o precizare finală a reporterului, menită să arate, cu delicatețea necesară, care-i, de fapt, exprimarea corectă? S-ar interpreta ca o jignire a interlocutorilor? Nu de alta, dar lăsând pe post astfel de jalnice tratamente ale limbii române, se promovează incorectitudinea prin acceptare tacită. Ca să nu mai spunem că, ades, și mulți dintre aleșii noștri calcă (lingvistic) strâmb atunci când își desfășoară pledoariile la microfoanele Parlamentului… Ar mai fi multe de comentat pe marginea noul „Cod”, mai ales în ceea ce privește posibilitățile concrete de traducere în fapt. Poate, vom mai reveni.