Codreanu (II)

Te cheamă Codreanu și mai ești și din Huși. Cum să nu dai se bănuit? Autorul declară, pe jumătate ipocrit: „Mă simt țăran ignorant, incoruptibil, rămas absolut străin de tot ce se petrece în jur. Nu înțeleg nimic”. Aș! Înțelegea prea bine – dar nu-i venea să creadă ceea ce viața rurală îi oferea cu zgârcenie, umilință și inacceptabile ingerințe în bruma de intimitate rămasă, începând cu micile mizerii cotidiene („Mi s-a promis, de la CAP, un car pentru adus lemne din pădure și-s dus cu vorba de o lună de zile, în prag de iarnă”) și continuând cu presiunile exercitate de secretarul comunal PCR, decis să se implice în refacerea unei căsnicii amenințate de iminența divorțului.
Repartizarea guvernamentală, ori, mai bine zis, pronia cerească, aduce în capătul de lume numit Orgoești o absolventă de filologie cu care pare a fi posibilă stabilirea „acordului fin” intelectual, altfel de nerealizat în interiorul unei căsnicii pripite și nepotrivite. „Codul eticii și echității socialiste” acționa discreționar pretutindeni, iar membrul de partid Codreanu trebuia să-și alinieze viața intimă preceptelor oficiale. De unde tot soiul de presiuni, ingerințe, mizerii, turnătorii, anonime, persecuții. Tânărul dascăl începuse să publice în „România literară”, era, totuși, un „cadru” de perspectivă, se cuvenea recuperat și, de ce nu, utilizat în aparatul de partid al municipiului Huși. Are tăria să refuze un post la Cabinetul de partid, ce l-ar fi scos din glodurile Orgoeștilor, dar, desigur l-ar fi redus – păstrând proporțiile – la condiția „labirinturilor soioase de citate”. În această atmosferă sufocantă, o singură ieșire: cărțile. Citește enorm, este la curent cu tot ce-i nou în câmpul literaturii. Și scrie. Pentru a publica, încearcă să-și găsească sprijinitori în „fauna literară ieșeană”, dar nu-și află mentori pe măsură (ce putea fi mai nepotrivit decât bietul romancier proletcultist Ion Istrati?). Pas cu pas, răzbește… Cartea în discuție poartă precizarea „volumul II”.
Nu cunosc volumul I, dar nici nu-i neapărat necesar, câtă vreme acum ne stă la dispoziție un întreg raft de opuri semnate de Codreanu: „Eminescu, dialectica stilului” (1984), „Modelul ontologic eminescian” (1992), „Dubla sacrificare a lui Eminescu” (1997), „Controverse eminesciene” (2000), „Mihai Eminescu” (2004), „Eminescu martor al adevărului” (2004). Am ales mai întâi titluri dedicate Luceafărului, întrucât Th. Codreanu nu se sfiește să-și manifeste un adevărat cult pentru Eminescu (să fie, oare, momentul?), În Jurnal: „Încep tot mai mult să-mi dau seama că, fără acest geniu, noi, românii, n-am avea nici o noimă pe lume. Primul lucru pe care a știut Eminescu să ni-l dea a fost limba română. Maiorescu a înțeles bine asta. În schimb, n-avea cum să-l înțeleagă Gherea, care a învățat limba română, ratând stilul.”
Apoi, alte și alte titluri, mai degrabă marginalizate: „Eseu despre Cezar Ivănescu” (1998), „Complexul Bacovia” (2002), „Basarabia sau drama sfâșierii” (2003), „Caragiale abisal” (2003), „Transmodernismul” (2005) ș.a. Toate își găsesc „in nuce” începuturile în trăirile, lecturile și acumulările trădate de acest neobișnuit Jurnal, presărat cu sumedenie de cugetări ridicat la rang de aforism. Unele poartă sonuri de acum știute, altele atestă originalitate: „Puterea mi s-a părut totdeauna nevrednică de inteligență”, „Marile idei se nasc în ilegalitate; când legea ajunge să recunoască ideea, nu face decât să o ucidă”, „Kitsch-ul este copilul calofiliei; arta socialistă l-a făcut rege”, „Până la șapte ani, toți te învață să vorbești; după aceea, te învață să taci”. Am tras cu ochiul la o dedicație așternută pe această carte, oferită unor „eminenți cărturari luptători întru românitate.” Probabil, formularea explică multe.