Codreanu (I)

De-a dreptul ciudată noua carte a lui Theodor Codreanu, „Numere în labirint”, Ed. Opera Magna, Iași, 2008.
Este o culegere de cugetări și aforisme, dar și un Jurnal intim, ținut în perioada 1970-1975, o mini-istorie a literaturii vremii, văzută dintr-un unghi inedit, acela al dascălului de țară cu legitimă pretenție de accedere în breasla literaților, un „Jurnal de cărți” cu diagnostice pe cât de sincere, pe atât de pătrunzătoare, o culegere de eseuri pe marginea unor opere demne de real interes, un crochiu de roman sentimental, o mărturisire de credință – din toate, câte ceva. Este un text de tinerețe, presărat și cu naivități, dar și cu observații de certă profunzime și originalitate.
Autorul a avut parte de prieteni remarcabili și de inamici mediocri – în timp, inamicițiile au câștigat teren, inclusiv ca pondere în viața culturală, prieteniile nou dobândite, și ele semnificative în plan literar (de ex.: acad. Mihai Cimpoi) fiind puține, dar mai mult decât onorabile. Contrafacerile depistate în jurnalele publicate în timpul vieții autorilor fac să planeze legitime suspiciuni asupra „aducerilor din condei” ulterioare. Instinctiv, acord credit deplin acestui Jurnal, chiar dacă îngrijitorul ediției, Lina Codreanu, avertizează că s-au operat prescurtări și eliminări („au fost omise din mss. paginile prea patetice”).
Interesant este să-ți afli propria persoană menționată în însemnările vechi de patru decenii. Nu i-am plăcut lui Th. Codreanu, care intenționa să depună la „Junimea” un roman despre care singur spune că „l-am lucrat fără speranța de a-l vedea tipărit, fiindcă n-ar trece de cenzură”. M-a văzut astfel: „Impresia făcută de M.R. Iacoban, nu prea strălucită. O figură care nu-mi inspiră prea multă încredere din pricina nu știu cărui aer de superioritate. Dar poate că aparențele înșală.” Și în altă parte: „N-am avut încredere în el de la prima întâlnire”. (Poate că următorul volum va aminti, totuși, că a debutat la „Junimea” cu romanul „Marele zid” și că, în 1979, l-am declarat câștigător al concursului de debut în proză cu romanul „Varvarienii” – într-adevăr, ulterior respins de cenzură) Decriptarea titlului „Numere în labirint”: „Faptul că, formal, fac parte din rândurile unui partid care are nevoie de unul în plus la număr este cea mai umilitoare senzație pe care o trăiesc. Sunt, așadar, un simplu număr în labirintul care mă ține prizonier fără scăpare”.
Vor fi fost ținute bine ascunse aceste însemnări zilnice, câtă vreme Codreanu scria, în chiar perioada de maximă „strângere a șurubului”, fraze de calibrul „Actuala conducere a partidului comunist dă impresia că nu mai face presiuni asupra artiștilor, că le acordă libertatea pe care n-au avut-o în anii proletcultismului. Desigur, e un mod de a recunoaște o vină istorică. Dar sub toleranța afișată se întrevăd colții Cerberului de la porțile Infernului”. Sau: „Comunismul a răpit omului independența materială, pentru a nu o avea și pe aceea spirituală”; „Comunismul a desăvârșit ceea ce străinii nu reușiseră: au făcut din România țară de robi.” Urmează o proiecție care, astăzi, nu-i tocmai acceptată: „Nu disidenții comuniști vor dărâma comunismul în România, ci reîntoarcerea în cultură a unor mari filosofi și gânditori ca Eminescu, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, C. Noica sau Mircea Eliade”. Contrapunctic, un diagnostic exact asupra valorii „filosofiei marxiste” românești: „Cărțile marxiste de la noi sunt monumente de plictiseală, labirinturi soioase de citate îmbrâncite parcă în culmea neputinței sau a deznădejdii (…) Filosofii noștri nu-și îngăduie o urmă de libertate nici în matca materialismului dialectic”.
Aceste opinii-dinamită în epocă aparțin unui profesor naufragiat în fundul fundului Moldovei, în sate amărâte, despre care pur și simplu n-am auzit: Orgoești, Dodești… De unde se vede încă odată că nu numaidecât luminile orașului deschid căile cugetării profunde, curajoase, originale! Iată și câteva panseuri dureros de adevărate despre scrisul românesc al perioadei: „Se scriu atât de multe cărți, încât ducem lipsă de literatură” (valabil și azi!), ori „Scriitorii noștri știu să scrie, dar nu au ce spune”. Iar de-ar avea, cum să se exprime liber? Voi reveni în rubrica următoare.