Dacă nu ai fi în mijlocul pădurii, asudat de atâta urcuș pe munte, învăluit în negura nopții, ai crede că sunetul care se revarsă parcă din cer e toaca unei biserici, vestind o rugăciune matinală.
Dar nu, e toaca pădurilor de munte, o minune a naturii, care poate fi auzită doar primăvara, începând din luna aprilie și cel mult până la începutul lunii mai.
Bătaia cocoșilor de munte e un fenomen unic, încărcat de magie ancestrală, ritualul împerecherii fiind același de mii și mii de ani, dar la fel de uimitor și spectaculos.
Pânda la urs
Ajungem pe seară la Barnar, la o cabană a Direcției Silvice Suceava, situată la o aruncătură de băț de susurul repede ale Bărnărelului, un afluent al râului Bistrița, care dă un plus de savoare locului mângâiat de ultimele raze strecurate de soarele cufundat într-o găleată de nouri ce se vălătucesc în jurul său, grăbind noaptea. De jur împrejur, pădure cât vezi cu ochii, verdele brazilor punctând un desen bizar pe un goblen imens de arbori cu coroane ruginii, maronii, în vreme ce pe culmi petece de zăpadă se încăpățânează să țină iarna la munte.
Pădurarul, Constantin Crețu, îmi arată în cabană camera în care se odihnea Nicolae Ceaușescu când venea la vânătoare, în vreme ce, grăbit, își ia pușca pe umăr.
Ne aventurăm în adâncimile pădurii, cât se poate cu mașina, pe drumuri forestiere, când nu, pe jos, fără a scoate o vorbă și cu ochii în patru după urși, râși sau alte animale sălbatice pe care prezența noastră le-ar putea deranja.
Înainte de asta, la coborârea din mașină, suntem nevoiți să renunțăm la hainele ușoare, de oraș, și să tragem pe noi cât mai multe haine groase, inclusiv două perechi de pantaloni, după cum ne sfătuiește pădurarul, care e deja echipat de când s-a pornit la drum. Mi se pare amuzant să ne înfofolim de parcă am fi în toiul iernii, nu la final de aprilie, dar experiența avea să-mi demonstreze cât mă înșelam.
Înaintând cu grijă, ajungem la un observator amenajat în pădure, într-un loc unde urșii își fac apariția destul de des, pentru a se înfrupta din porumbul, mierea și granulele aduse de pădurar cu mare greutate chiar și în timpul iernii, când nămeții erau de un metru.
Cu grijă, ne așezăm la pândă în așteptarea urșilor. Doi au apărut cu o seară înainte, dar în alte zile au venit chiar și câte cinci.
Seara se lasă peste pădure cu pași repezi, copacii par să se unească între ei, căpătând proporții gigantice, o pădure neagră, ca-n povești, ce ascunde creaturi înspăimântătoare, în vreme ce frigul mă încolțește pe la coaste, strecurându-se parșiv către oase. Îl simt cum mă învăluiește, în vreme ce sângele, toropit de nemișcarea pândei, îl lasă să-și facă de cap.
Moș Martin întârzie să apară, cuprins poate de somn în bârlogul său, ori nemulțumit de vântul rece, cu iz de iarnă. Așa că ne apucăm de povești vânătorești, spuse în șoaptă. Murmurul vocii ce curge molcom spre urechea mea amintește de întâlniri cu ursoaice cu pui, care îi zorea cu palme la fund, ca pe copii, să se depărteze de om și să se cațere în copac, să fie în siguranță; de cum a dat nas în nas cu ursul ce se înfrupta cu zmeură, de au țipat unul la altul, speriați, ori de nopțile de iarnă, când urletul haitelor de lupi îți băgă fiori în sânge.
Departe de lumea dezlănțuită
Într-un târziu, ne retragem la canton, unde un miros de cârnați rumeniți la foc de lemne ne îmbie să intrăm mai repede, în vreme ce în șemineu trosnesc bușteni groși cât trunchiul unui om, împrăștiind în jur o căldură binevenită.
Nu apucăm să dormim decât vreo două ore, că ceasul sună ora 03.00, să ne pregătim de plecare. Orbecăim prin cabană cu telefonul în mână, pe post de lanternă, ne îmbrăcăm în grabă și bem cafeaua pe întuneric. Rețeaua de electricitate nu a fost extinsă până aici, deși sunt oameni care trăiesc de zeci de ani la marginea pădurii, doar la lumina lumânării și a lămpilor pe gaz.
Inclusiv pădurarul Costică, care ne e ghid spre locurile cu bătaie de cocoș de munte, a stat aici cinci ani, întâi singur, apoi cu nevasta, desprins de lumea conectată la televizor și telefon, care aici e doar pe post de jucărie luminoasă.
Misterul de la Moara Dracilor
Cheia mașinii se învârte în contact și motorul amuțește. Brusc, ne trezim învăluiți în întuneric, în mijlocul pădurii, într-o tăcere atât de profundă încât un sentiment de neliniște ți se strecoară în suflet.
Nici o stea pe cer, nici un colț de lună, doar beznă.
Înaintăm spre Moara Dracilor, tăcuți, ezitând să tulburăm liniștea pădurii. Rar schimbăm câte o vorbă, în șoaptă, atunci când schimbăm direcția sau trebuie sa facem câte o pauză. În rest, lumina lanternelor din palmă ne ajută să trecem peste obstacolele de pe drum, de la crengi la copaci prăvăliți de vânt. Pe alocuri, unde iarna a uitat să mai plece, drumul e acoperit de zăpadă, în vreme ce în rest simți sub tălpi pământul umed, clisos, străbătut uneori de pârâiașe formate de topirea zăpezilor.
Tăcerea e înlocuită de duruitul apei în stâncă, la Moara Dracilor, pe care nu o vedem încă, dar o simțim ca pe o prezență vie. Aici, pârâul repede și limpede ce străbate pădurea dispare, ca înghițit de stâncă, pentru a ieși cinci kilometri mai în vale, aproape de canton, unde pădurarul a amenajat un mic loc de popas, în dreptul căruia a pus și un semn cu „Apă potabilă”.
„Au venit de la Apele Române, să vadă ce se întâmplă cu apa, de unde dispare ea în pădure și când ajunge în vale. Au pus un colorant în apă și a ieșit abia după o zi și jumătate. Cine știe prin ce cotloane sau lacuri trece ea prin munte, de călătoria ei durează 36 de ore ”, povestește Constantin Crețu.
Trubadurul codrilor
Oprim din când în când, odihnindu-ne pe câte o buturugă sau direct pe patul de mușchi, în vreme ce, la lumina lanternelor, aburi groși ies din noi, direct prin haine.
Pe la cinci și un sfert ajungem într-unul din locurile de bătaie a cocoșilor. Pădurarul îmi șoptește că în cinci minute cocoșul va începe să cânte, încât orice mișcare ne este interzisă.
Cu o precizie de ceasornic, dintr-un copac aflat la câțiva pași de noi, se aude o bătaie scurtă, ca două bețe lovite unul de altul, urmate de altele, când mai repezi, când mai lente, la fel de puternice, care răsună în pădure, precum toaca la mănăstire.
Bătaia se aude din ce în ce mai repede, după care melodia se schimbă, devine un tânguit al arborelui bătrân ce luptă cu puterea vântului, în timp ce cocoșul, cu gâtul întins, cu capul plecat într-o parte, spre soarele ce răsare, cu aripile răsfirate și coada înfoiată, ca un evantai, își face chemarea de dragoste, rotindu-se mândru de penajul său colorat.
Tocatul, tocilatul și tocilitul
O gotcă, femela cocoșului de munte, îl aude și-i răspunde scurt “got-got”, la o distanță de câțiva metri. Dar trubadurul dragostei nu e singur, are concurență, iar bătaia altor cocoși de munte se aude ceva mai în vale.
Cântecul e reluat iar și iar, răsună în pădure precum glasurile unor tenori, în vreme ce mierlele îi acompaniază cu triluri vesele, cu tonalități de soprană.
Fâlfâitul aripilor unui sitar, în calitate de spectator, se adaugă neobișnuitului concert din zori de zi.
Tocatul, tocilat și tocilitul (ciripitul), cum sunt cunoscute cele trei faze ale cântecului cocoșului de munte, reveria erotică a acestor trubaduri ai codrilor, e urmată adeseori de lupte crâncene între gotcani, pentru gotcile care se adună la chemarea lor.
După nuntă, cocoșii își iau tălpășița, ca trubadurii din vechime, să cânte prin alte locuri, lăsând femelele să crească puii, în vreme ce ei, cocoțați pe vârfurile arborilor cei mai înalți, domină zările, păzind pădurea ca niște regi ai păsărilor, de care și vulturii se feresc, intimidați de înfățișarea lor mândră, dar și de puterea ciocului și ghearelor.
Vânătorul vânat
Pânda cocoșilor de munte nu e nici ea lipsită de riscuri, după cum a simțit-o pe propria piele chiar pădurarul Costică, care ne-a îndrumat pașii spre locul de bătaie a gotcanilor.
“Într-un an, stăteam ascuns sub cetina unui brad și urmăream bătaia cocoșilor de munte, când un cocoș s-a coborât din copac chiar lângă mine, în căutarea gotcii care i-a răspuns la chemare. Numai că nu eram singurul care îl urmăream. Când am mișcat piciorul, să nu-mi amorțească, numai ce am auzit din spate foșnit, m-am întors și am văzut râsul care venea drept spre mine, probabil crezând că sunt cocoșul de munte. Am avut timp doar să mă răstorn pe spate și să ridic picioarele sus. Râsul s-a aruncat asuprea mea, să mă sfâșie și atunci l-am pocnit cu picioarele în cap, de a căzut la un metru și ceva. S-a ridicat buimac, s-a mai uitat o dată la mine și a dispărut în pădure”, povestește pădurarul Costică, care a învățat să nu se teamă nici de urs, nici de lup ori alte creaturi ale pădurilor în care își duce cea mai mare parte din viață.
“Toate animalele se tem de om. Până și dracu’ fuge de el”, spune el, amuzat. Cu toate acestea, știe prea bine cât de periculoasă e o ursoaică ce-și apără puii, un urs deranjat din bârlogul său ori un mistreț furios. În general, animalele fug de om, dar nu și când sunt încolțite.
Legenda cocoșilor de munte
Demult, la poalele munților Caucaz, trăia un negustor, care avea două fete atât de frumoase încât nu le lăsa să iasă din casă, de teamă să nu le piardă. Totuși, doi tineri s-au strecurat în grădina lor, într-o noapte cu lună plină și au dat o serenadă cu care au cucerit inimile fetelor.
Fetele au ieșit pe furiș din casă să-i vadă pe cei care le-au încântat cu muzica lor, dar au fost pe dată furate de cei doi, care au venit cu ele în Nordul Moldovei, unde și-au găsit de lucru la o mănăstire.
La o sărbătoare, la care au coborât din munte și oierii, printre păstori se aflau și doi tineri chipeși, cunoscuți prin partea locului drept „prinții munților”.
Aceștia le-au observat imediat pe frumoasele surori și au căutat să le intre în grații, până când au reușit să le atragă spre pădurea din apropiere.
Tinerii ruși care le-au furat de la casa lor le-au văzut când fugeau, s-au luat după ele și așa s-a încins o bătaie între cei patru cavaleri, care, lovindu-se cu pumnii și cu pietre, au stropit iarba din jur cu picături de sânge.
Dintr-o dată cerul s-a întunecat și trăsnetele au împrăștiat mulțimea, iar ca din senin s-au ridicat niște stânci, asemănătoare unor chipuri de om, care și astăzi poartă numele de „Cei Doisprezece Apostoli”.
O voce puternică a făcut să răsune munții și a băgat spaima în oameni: „Pentru ca v-ați bătut în apropierea acestui sfânt lăcaș, nu sunteți vrednici să vă numiți oameni. De azi înainte veți trăi în păduri întunecoase, transformați în păsări și veți cutreiera munții în căutarea găinușelor perechi, pe care, dacă nu vă vor răpune fiarele sălbatice, le veți întâlni o singură dată, primăvara”.
Apoi un fulger a brăzdat cerul și în văzduh s-au ridicat niște păsări de mărimea unui cocoș, care de atunci s-au numit „cocoși de munte”. Unii dintre ei s-au îndreptat spre codrii întunecați, alții spre păduri de mesteceni, iar alții, buimăciți, au fost luați de vânt și au trecut prin norul de gaze toxice de deasupra Munților Căliman, căzând asfixiați pe câmpul care de atunci se numește „Cimitirul păsărilor”.
Din acele vremuri, de când sângele cavalerilor a fost vărsat pentru frumoasele fete, în jurul mănăstirii au răsărit copăcei cu flori roșii purpurii, denumite bujori de munte sau smârdarul Carpaților, și care, atunci când înfloresc, în această perioadă a anului, acoperă povârnișurile munților cu flăcări purpurii.
