COCOAȘA

Cocoașa a devenit fenomen social; sensul (metaforic) inițial era acela de vinovăție purtată prin vreme („duce cocoașa delatorului”). A coborât din metaforă, spre a rămâne printre figurile de stil mai apropiate de concret – comparația. Spinarea cămilei ori ghebul lui Quasimodo nu mai au cine știe ce relevanță pentru sensul de bază al substantivului „cocoașă”. Care s-a mutat în regnul mineral, pentru a denumi acea denivelare din asfalt menită să potolească viteza mașinilor, întru tihna locatarilor. Numai că, încet-încet, iarăși se-ntoarce în aria metaforei: cocoașa începe să desemneze mârlănia celor ajunși, care, în virtutea banilor și trecerii politice, consideră că li se poate permite orice; nu-s muritori de rând, dețin puterea și, în consecință, au… cocoașe. Adicătelea, au aranjat cu Primăria să le onduleze asfaltul (adesea o fac și singuri) în dreptul viloaielor domniilor lor, așa fel încât să aibă totdeauna somnul lin. Senatorul Marinescu, zis și „Bideu” (oare cum s-o fi pricopsit cu astfel de poreclă?) a izbutit să cocoșeze într-un asemenea hal strada Heleșteului (din cartierul grangurilor – Primăverii) încât vecinii și-au hrentuit de tot mașinile izbindu-le de mini-digurile din beton. Și mai rău de cei ce nu-s în cunoștință de cauză: iau cocoașele în plin, fiind nevoiți să intre, după necugetata trecere pe strada senatorului, direct într-un Service. Reclamațiile vecinilor atestă că aceste contondente cocoașe senatoriale nici nu respectă dimensiunile legale, având înălțime dublă, și-s meșterite din beton, nu cum s-ar cuveni, adică din asfalt, oricum, mai elastic. Încet, încet, cocoașele se întind ca pecinginea, dar numai în zonele mofturoase, de parcă regimente de cârtițe salarizate lucrează abitir în „underground”-ul orașelor, fără alt țel decât acela să planteze mușuroaie betonate în mijlocul drumurilor! Ariile în care domiciliază ștabi le dibui imediat și cu cât locatarul are funcție mai moțată, cu atât cocoașele (semnalizate ori nu) sunt mai înalte și mai dese. Până și strada – element definitoriu al noțiunii de domeniu public – e-a lor! (Ați văzut vreo cocoașă în dreptul unei grădinițe, unui muzeu, unei filarmonici? Nici vorbă!) Ne-riveranul rătăcit pe aleile cu pricina, mai ales la ceas de întuneric, se trezește cu tavanu-n cap, cu amortizoarele… amortizate pe veci și cu bieletele bune de donat la fier vechi. Ei, și ce? Somnul senatorial (nu le-ajunge câte aghioase trag „la serviciu”?) n-a fost, Doamne ferește, deranjat! La fel de semnificativ pare faptul că, ajunse în zona instituțională, cocoașele respectă spectrul și algoritmul politic. Cum altfel? În fața sediului PC, PSD, PRM, nimeni n-a cutezat să le instaleze – cel puțin deocamdată. În schimb, în dreptul sediului PNL de pe bulevardul Aviatorilor, cocoașele-s cât mâța și șoferii în cunoștință de cauză preferă să ocolească pe străzi lăturalnice. Afli cine-i la putere după cum se înalță cocoașele! Probabil că, la instalarea altor partide la guvernare, vor fi rase cocoașele fostei puteri („greaua moștenire”) , spre a fi instalate orgolioase dâmburi la sediile nou căftăniților. Cocoașa nu mai este o simplă și nevinovată șicană anti-viteză, ci a devenit autentic simbol: semnul puterii. Ai cocoașă în fata casei – ești mare! De altfel, cinstit vorbind, cocoașa nici nu-i furnizoare de liniște; dimpotrivă. Scrâșnetele frânării bruște, urmate de mugetul accelerării pentru urcarea obstacolului, adună mult mai mulți decibeli decât simpla rulare a mașinii pe asfalt. Dar, dacă n-ai cocoașă, nu ești deasupra celorlalți, n-ai rang, prestigiu și trecere. În societate. Străzi cât mai vălurite – semn al bunăstării generalizate și omnipotenței politice. Dar și al mârlăniei, egoismului, nesimțirii.