Cockteil…cu amor, umor și poezie. Dez-mahmureală (2)

Motto. În memoria lui Bogdan Ulmu.
Mahmureală, ziceți!?Ecce leacul, leacurile. Să-l ascultăm pe regretatul meu prieten Bogdan Ulmu: om de teatru, profesor, regizor. Și un adevărat Savarin moldav. Așadar, „Mișmașul în exces (adică șprițul, vorba Miței Baston, din Caragiale, care poftea, lubric: «de fapt, mai mult m-aș… decît miș!»), dra(g)ci frați bulimici de îngurgitări spir(i)tuale, are și antidoturi pe măsură, valahe, de-ale noastre, băștinașe! Prilej nimerit de a ne drege – ori „pohmeli”, cum ar glăsui frații noștri de peste Prut – după îngurgitarea porcofilă (dar și… atenție! hepatocidă și degrabă vărsătoare de bilă nevinovată) specifică perioadei sărbă(u)torilor de orice fel”. Așa că ochii pe ziare, hedoniști, mâncăi locali, și… la plăcinte, înainte! Pînă la randevu-ul culinaro-cultural, vă ofer, ca antreu și trusă de prim-ajutor, o selecție din prețioasele sfaturi anti-mahmureală ale regretatului meu prieten ieșean. Citez din excelentul scriitor, dispărut prematur: „După Sărbăutori, musai să ne «dregem», nu?! Da’ cu ce, bre?! Cu aspirină? Cu gheață la tâmple? Cu… «ținut de cap» & elegant «răstit la bocanci»? Nu face de noi, sensibili cetitori! Așadar, răspund franc, îndemnului din titlu: Da! Cu ce? Cum…cu ce? Simplu: 1. Potrocul, ciorba cu (de) potroace, aia despre care Sadoveanu vorbea atât de frumos, încît parcă-ți venea să o hăpăi zilnic, chiar și cînd nu erai mahmur! Zama cu pricina, musai să fie dintr-o puicană durdulie (…). Să se pună la fiert și-o crenguță de cireș (așa, să se bucure și niponii machitori). Și după ce e depusă pe cuptor, la căldură, gospodina să clevetească bârfe la adresa nurorei. Numai așa iese acreala suficientă!…2. Burta: ergo, ciorba de burtă. Fierbe minimum șase ore, însă! Da’ ce, chiar nu aveți treabă prin oraș în aiste șase ore?!… Burta e musai să fie albă și cu muchie; băgați și un os mare de vită, de la picior; țelină, ceapă, ardei iute; o frecați cu sare grunjoasă și o tăiați fidele de un centimetru lățime și 5-6 cm. lungime. Gălbenuș crud, în farfurie. Smântână și alt ardei iute. Oțet & usturoi pentru potriveală. Și, pentru Dumnezeu, nu mai puneți, bre, morcov în «schimbea» (cum zic turcii), căci îi dă o culoare atipică și un gust dulceag, inadecvat! Credeți-mă! 3. Ceai de mentă; mult și rece; cu foarte puțin zahăr; și cu… smântână groasă (da, nu vă mirați: funcționează perfect!). 4.Piftia (Răcitura); dar să nu fie doar de porc! Ci de cucoș, ori gâscă; de curcă sau găină. În plus, să aibă multă zamă. Și un sos lejer de hrean, vag/înroșit de sfeclă. Ori… de oțet în care a adormit o ciușcă. Și să fiarbă răcitura aiasta la foc mic și, dacă e posibil, să se pună și târtița la fiert, să îndulcească, oleacă… hasmodia…; ori codița godacului… 5. Ciorba rece (fără… foc!); e cea mai simplă din lume; sau aia mai complicată. Because n-are de-a face cu aragazul, bre! Se face astfel, gospodini & gospodine: într-un litru de moare (zamă de varză), ori de suc de tomate, ori de borș proaspăt, se pun ceapă răzuită, morcov ras, țelină tocată mărunțel, hrean bucățele foarte mici, boia, sare, piper, ardei murat iute. Se amestecă totul bine și se duce-n ger două ore. 6. Bere rece, multă & proaspătă; cu oleacă de sare. Ori cu puțin schweps. Pînă… «la loc comanda»! 7.Cafea tare cu sare și lămâie. De «dres» vă dădui, iată, soluții; să văd, însă, cu ce bani vă ghiftuiți! Sărbăutori fericite!”. Bine zis, meștere Bogdan! Deșteptare post-traumatică ușoară, camarazi de suferință. Or – ca să împrumut expresia împământenită în Basarabia, prin împrumut de la vecinii ruși, marii devoratori de vodci pipărate – vă doresc „pohmeleală” (dregere) plăcută! Fie ea și pe principiul „Qui (prodest) pe qui (prodest) se scoate!”.
Zaruri.„Dacă ai de gând să încerci, mergi pînă la capăt./ Altfel nici măcar nu începe./ Dacă ai de gând să încerci, mergi pînă la capăt./ Asta ar putea însemna să pierzi iubite, neveste, rude, locuri de muncă și poate chiar mințile./ Mergi pînă la capăt./ Poate însemna să nu mănânci trei sau patru zile./ Poate însemna să îngheți pe o bancă în parc./ Poate însemna închisoare, poate însemna derâdere, bătăi de joc, izolare./ Izolarea este un dar, toate celelalte sunt un test al rezistenței tale/ Și va fi mai bine decît orice altceva îți poți imagina./ Dacă ai de gând să încerci, mergi pînă la capăt./ Nu există nici un sentiment asemănător./ Vei fi doar tu cu zeii, iar nopțile vor scăpăra în flăcări./ Încearcă, încearcă, încearcă, încearcă./ Pînă la capăt, pînă la capăt./ Vei călări viața direct spre bucuria perfectă; e singura bătălie care există cu adevărat”. (Charles Bukowski, Aruncă zarurile/Roll the Dice).
Sonetul CXXIX. (Th’ expense of spirit in a waste of shame). ”Vigoarea consumată în păcat/E poftă-n acțiune, desfrânare/Mortală, mincinoasă, de blamat,/Sălbatică, rea, crudă, trădătoare,/De cum e obținută e hulită,/Vânată, dar când dă să se-mplinească/Simți scârbă, ca pe-o nadă înghițită,/Întinsă-anume să te-nnebunească;/Nebun în căutări, în act barbar,/Vrând, posedând, de patimă cuprins;/Extaz deplin, apoi, un gust amar;/La început plăcere; apoi, vis./Toate se știu, dar nimeni n-a aflat/Cum să evite raiul ce dă-n iad”. (Trad. A. Vasiliu). Foie gras.Egiptenii au început să îngrașe în mod special păsările de curte, cum ar fi rațele sau gâștele, astfel încât ficatul lor să se mărească. Apoi, rețeta a fost transmisă în lanț până în Grecia și Roma Antică. Procesul de îngrășare a rațelor a fost îmbunătățit, și anume prin introducerea unui nou produs în alimentația păsărilor. Inovatorul a fost bucătarul Marcus Gabius Apicius, care a propus smochinele ca hrană pentru păsări. Ficatul se numea în latină iecur ficatum, iecur însemnând „ficat” și ficatum însemnând „smochină”. Cu timpul, cuvântul original pentru ficat a fost abandonat, iar mâncarea a fost apreciată ca ficatum. Acest lucru a dus la apariția cuvântului ficat în limbile romanice moderne: italiană fegato, spaniolă hígado și franceză foie. Așadar, ori de câte ori oamenii discută despre foie gras, ei fac referire, fără să știe, la smochine. Între timp, evreii europeni, cărora legea religioasă le interzicea să gătească cu unt sau untură, au recurs la hrănirea forțată a păsărilor de curte ca sursă de grăsime, așa cum făcuseră egiptenii cu mii de ani înainte. Există o versiune conform căreia evreii, și nu grecii, egiptenii și romanii, au fost primii care au văzut ficatul de gâscă sau rață ca pe o delicatesă. Călătoria foie gras-ului până la masa regală a durat câteva secole. Bucătarii îl cumpărau crud de la evrei și apoi îl găteau. Sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, francezii au început să îngrașe singuri rațele pentru a obține și mai mult ficat. Hrănirea forțată a stârnit indignarea organizațiilor pentru protecția animalelor. Țări precum India, America, Turcia, Argentina, Argentina, Australia și altele au interzis hrănirea forțată a rațelor sau gâștelor. Foie gras-ul este un fel de mâncare rafinat. Dar ficatul trebuie să fie gătit cu pricepere pentru a nu-și pierde calitatea. Este, azi, un fel de mâncare scump. Fiecare restaurant are propriul său truc pentru a face irezistibilă aroma ficatului. Franța este lider în ceea ce privește foie gras-ul, urmată de Elveția și Spania.” (omofon.com).În final, un fragment dintr-o o poezie (Muzeul secret) de Théophile Gautier. Traducerea ei i-ar știrbi din farmec. ”Sur ta laine, annelée et fine/Que l, art toujours voulus raser/Oh, douce barbe féminine/Recois mon vers comme un baiser./Venger dans des strophes plastiques/Grande Vénus, ton mont sacré!”. Samson. Samson L. Bodnărescu ( n. 1840, satul Voitinel, (Suceava) atunci în Imperiul Austro-Ungar – d. 1902, Pomârla, județul Botoșani), a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea”, și bun prieten cu Mihai Eminescu. Samson Bodnărescu a scris poeme cu caracter filosofic idealist, epigrame, elegii, piesa de teatru în cinci acte „Roman și Viorica sau Voința e puterea vieții” (1864), drama istorică „Ilie Vodă” și tragediile „Rienzi”, (1868, inspirată din lucrarea cu același titlu a scriitorului englez Edward Bulwer-Lytton) și „Lăpușneanu-vodă” (1878-1879), piese considerate azi de valoare literară minoră. Odihna din urmă . ”Și mi-or face o colibă/cu păreți înguști de lut,/fără de ferești și ușă/numai bine de-ncăput./Acolo voi avé pace,/și odihnă voi avé,/sufletu-mi de dor uita-va, /inima nu m-a duré./Ș-apoi cine e în lume,/acest dor să nu-l fi-avut/de-o colibă tăinuită/cu păreți înguști de lut,/Unde să nu mai străbată/nici prin uși, nici prin ferești/durerea neîndurată/a vieții pământești.”