Cockteil…cu amor, umor și poezie. Consecințe

”Când amândoi ne-am cunoscut/Eu l-am lăsat să facă tot ce-a vrut/Și ieri corsetul nu m-a încăput./Vai, Doamne, cum explic ce am făcut!?” (Anonim, sec. XIX).Credulitate. ”Credula res amor est.” (Când iubești, ești gata să crezi orice.) (Anonim).
Cafea.O fecioară este ca o cafea: la început te trezește, te stimulează. Apoi, cu vremea…te enervează.
Cuplu.”Ea, o înșelătoare,/Eu, fire-ncrezătoare./Ce altceva le trebuie amanților, oare?” (Sir Charles Sedley (1639-1701).
Înger(portar). In memoriam Ioan Brad. (1929- 2019) ”Îngerul portar mă-ntreabă:/ – Ce tot vii? N-ai altă treabă?/ Ți-am mai spus că Sfântul Petru/ Este cel mai bun geometru, /Care știe să măsoare /Viața pentru fiecare. /Tu, trăind prea mult, așteaptă /Judecata lui cea dreaptă./ Poate ai păcate multe, /Nedreptăți, loviri, insulte. /Singur judecă-te, – apoi /Mai încearcă pe la noi!/ Îl privesc. N-am ce-i răspunde./ Aș pleca, dar nu știu unde./ /Singur, părăsit, cu mine /Răul să-l desfac de bine, /Delicatul lor cântar /Să nu-mi fie în zadar/ Doamne, știindu-mi tot amarul, /Hai… înduplecă portarul!”.
Concluzie.”La urma urmei, suntem doar ceea ce iubim. Măsura noastră este numai iubirea.” (W. S. Coffin, 1877-1954).
Flirt.Bulă, la frizerie, începe să îi facă avansuri coafezei: – Ce zici de o partidă, după ce termini? – Nu pot! Sunt măritată. – Sună-l pe soțul tău și spune-i că te duci să vizitezi o prietenă bolnavă! – De ce nu-i spui chiar tu? E cel care te bărbierește!
Dragoste.”Dragostea e tot ce contează. Nu într-un sens vag, romantic, ci materializată în bucuria unei îmbrățișări de bun-venit și în realitatea aromei fripturii care ți se pregătește în cuptor.” (Nicholas Luard, Bătaia stelei).
Economie.Doi scoțieni în compartimentul unui tren: – Știți, sunt în voiaj de nuntă, fac o călătorie în Italia, spune unul. – Dar soția dumneavoastră unde este? întreabă celălalt. – A, pe soție am lăsat-o acasă, ea a mai fost măritată și a mai văzut Italia…
Ajutor reciproc.Ițic sună la Securitate: – Alo, vedeți că Ștrul are niște lemne! – Și ce e cu asta? – A găurit și a introdus în fiecare lemn bijuterii, diamante, dolari și, probabil, ceva muniție adusă din America, de la fratele lui. Apoi îl sună pe Ștrul: – Mă, dobitocule, pregătește-te, că am trimis să-ți spargă lemnele! – Pe cine? – Pe ăia pe care mi i-ai trimis tu anul trecut de mi-au săpat grădina.
Predicție.Hitler se duce la astrologul său și îl întreabă când va muri. Acesta, după ce îi consultă harta astrală, îi spune: – Vei muri într-o zi de sărbătoare evreiască! – Cum așa? – Păi, în orice zi ai muri, va fi o sărbătoare evreiască!
Botniță.”Englezii sunt oameni de tradiție. La ei există încă legi care, deși nu se mai aplică azi, au rămas înscrise codul lor. Edwards Langlin e un englez tradiționalist. Soția lui, Kati, e flecară, aș putea zice că prea vorbăreață. Ce s’a întâmplat atunci ? Săptămâna trecută, Mistress Kati pleacă de acasă cu o botniță de piele care o aranja minunat. Ai fi zis că e făcută pe măsură. Ea se duse să depuie plângere în scris, deoarece nu putea vorbi contra bărbatului său, care i-a aplicat cu forța botnița. Magistratul o debarasă de podoaba incomodă. Atunci ea putu istorisi pe larg insulta ce a suferit și ceru arestarea pârâtului. Judecătorul chemă imediat pe bărbat, care nu numai că nu negă faptul, dar se explică în acești termeni: — Am pus botniță soției mele pentru că ea nu tăcea un moment. Toată ziua ocăra și mă cicălea. De altfel, sunt în dreptul meu ținând socoteală de legea promulgată de regele Eduard, lege care e încă în vigoare și dă voie să li se pună botniță la cumetrele prea flecare și pisăloage! Citiți codul, d-le judecător ! Judecătorul citi codul și recunoscu că soțul avea dreptate. Mistres Kati a cerut, totuși, divorțul… Se vorbește să se abroge legea autorizând pe bărbați să pună botnițe femeilor lor. Căci, adaogă jurnalul englez, din care luăm aceste detalii, dacă s-o aplica această lege — care pune botnițe femeilor flecare — n’au să se găsească destule botnițe în toată Europa…” (Veselia, 1928). P.S. Păi, avea de unde să se inspire Zaharia Stancu, cu botnițele așa-zis puse țăranilor de către boieri, în romanul său, Desculț…?
Șansă.”Tuturor amanților părăsiți trebuie să li se mai ofere o șansă, dar cu altcineva.” (Mae West (1893-1980).
Frumoaso.Frumoaso/mersul tău prin iarbă/și felul cum te uiți în treacăt la mine/și iarba care s-a înălțat/la un metru de pământ/să te urmărească de-aproape/zăpăcită de pofte/aș vrea să scriu despre tine/frumoaso/dar hârtia alunecă/de parcă-aș fi așezat-o/pe-o moviliță de cireșe coapte. (Florin Mugur).
Albituri.” Ca și albiturile, iubirile sunt cu atât mai plăcute cu cât sunt schimbate mai des.” (Phineas Fletcher (1580-1650), Sicelides).
Ce plângi, mândră, după mine?”Pe cărare de-a dreapta/Trece mândru cu mândra./Mândru mere șuierând,/Mândra după el plângând./- Ce plângi, mândră, după mine?/Satu de tine rămâne/Și mai sunt voinici ca mine./- Poate rămâne satu’/Dacă nu ești, bade, tu;/Poate rămâne țara/Dacă nu ești dumneata./Pot fi voinici cât nuci/Dacă mie nu mi-s dulci;/Pot fi voinici cât brazi/Dacă mie nu mi-s dragi!”( Botiza).
Werther.”O iubea Werther pe Charlotte/Cum nu cred vorbe că sunt,/Dar cum a cunoscut-o?/Ea ungea pâine cu unt/Ea era căsătorită/Werther, un bărbat moral/Și pentru nimic în lume/N-ar fi vrut vreun scandal./Doar prin of-uri și ocheade/Dorul și l-a exprimat,/Până când un glonț în creștet/De necazuri l-a scăpat./Charlotte, când i-a văzut trupul/Dus spre cimitir ușor/Ca femeie cu morală,/Ungea la felii de zor.” (W.M. Thackeray (1811-1863), ”Suferințele lui Werther”).
Astăzi nu.” La o masă umblătoare,/la un vin ce nici n-a fost,/stau cu moartea-ntre pahare,/chefuind în zi de post,/urcă viermele pe lampă,/fierb piroanele în uși,/simt mireasma ei de vampă/dezbrăcată de cenuși./Astăzi nu, dar mîine poate/(dracu știe oare cînd),/fi-voi tînăr pe furate,/iar bătrîn și mai curînd.” (Mircea Dinescu).
Adorație.„L-am adorat. Nu cred, sincer, că vreo femeie spune adevărul dacă a lucrat vreodată cu Gable și nu a simțit vreun impuls, intim, de dorință…mai presus de orice. Aș numi-o mincinoasă.” (Joan Crawford, despre Clark Gable).
Bordel.”Dacă medicii și moraliștii acuză – pe drept cuvânt – „gustul viciului” și „cloaca imundă”, fidelii lui clienți, scriitorii și pictorii au lăsat descrieri fascinate (precum Zola, Goncourt, Maupassant ori Lautrec) ale nevoii de apropiere totală de „celălalt sex”, sexul oferit tuturor, de mizerie, de nuditatea exhibată și nu ascunsă ipocrit, de pasiunea fără limite. De moarte…Un poet ca Mac Orlan (1922) evocă „inflația senzuală” din bordeluri în versuri pline de senzații, dar și de intuiția sfârșitului: „Mirosul perfid și dulceag te incită la rele/Nu știi prea bine dacă miroase frumos/Dar nu mai știi nici dacă miroase urât/ Ca toate mirosurile genitale/Acest miros este echivoc/Și tocmai în momentul/În care ți-ai putea face o idee/Mori…”. De ce oare bărbații care au marcat istoria și cultura lumii au preferat, pentru împlinirea lor intimă, saloanelor elitiste, unde orice femeie li s-ar fi oferit, onorată de atenția lui…parfumul greu, amestecat, al bordelului? Patimă? Viciu? Ori nevoia de a merge până la capăt, cu prețul, asumat, al distrugerii, pentru a-și împlini prin boală și suferință, destinul de creator? Oricum, trăirile unui Maupassant muribund te înfioară…Să fii fericit că „în sfârșit” ai boala cea rea, de care te-ai temut toată viața, ar putea dovedi două idei esențial opuse: demență (explicabilă prin ravagiile pe care faza terțiară a bolii sifilitice le produce creierelor de excepție) ori, dimpotrivă, intuiția, proprie adevăraților creatori, că trebuie să-ți însușești „blestemul” de a trăi la (în?) sânge realitatea pe care o transfigurezi în operă…?” (Cezar Straton – Ecologia iubirii).