Cockteil… cu amor, umor și poezie. Țigani

Veche scrisoare de dragoste. ”În ce să mă preschimb ca să-nțelegi / că te iubesc mai mult decât un om, / mai mult decât un fluture în zbenguieli fără de legi, / mai mult decât o creangă fructul dintr-un pom. / În ce să mă prefac să-ți prind întregul trup? / În vânt, în râu, în după-amiaza unei zile / ce ți-ar înfășura sufletu-n raze fine / și ți l-ar pune-n fagurii gustoși, ca mierea-n stup? / În ce să mă transform de dragul tău, în ce? / Într-un lingou de aur, într-o piramidă, / într-o păroasă, lâncedă omidă / ce se tot duce,-ncet-încet, în jos, pe pântece? / Eu te iubesc atât de pământește, / încât nu știe decât Dumnezeul meu / care-ți șoptește pe dumnezeiește / să mă primești așa cum e și El: și bun, și rău…” (Emil Brumaru)
Șpriț.Imperiul Habsburgic ne-a adus, printre altele, șprițul. Pare incredibil, dar faimosul amestec de vin și apă nu este invenție românească și nici măcar balcanică, ci pur austriacă. S-ar părea că soldații austrieci, în timp ce ocupaseră o parte din Italia, neobișnuiți cu tăria vinului italian, obișnuiau să-l boteze cu puțină apă proaspătă, inventând astfel spritzen-ul. Bineînțeles că există o adevărată istorie a filozofiei șprițului, cu mai multe teorii. Astfel, maghiarii susțin că ei au fost cei care au preparat primul șpriț, la data de 5 octombrie 1842, când un viticultor ungur a invitat la un pahar de vin un inginer ungur, care tocmai inventase o mașină de făcut sifon, și un poet ungur pregătit să scrie un poem despre șpriț. Cei trei au făcut pentru prima oară, în istoria omenirii, combinația dintre vin și sifon, botezându-l fröccs. Totul s-a încheiat cu o băută zdravănă, la capătul căreia poetul s-a achitat și el de obligație, scriind pentru posteritate și istorie poemul A vinului perlă ce urcă… Balcanicii, dușmanii Imperiului Austro-Ungar, dar iubitorii șprițului, susțin că de fapt șprițul coboară încă din antichitate, când apa era amestecată cu vin, într-un raport precis de 3 la 1, pe vremea lui Alexandru Macedon. (apa cu duh)
Țiganii. Erau percepuți în societatea tradițională dorneană ca fiind leneși, hoți, mincinoși și reduși la minte. În comune erau puține familii de țigani. Meseriașii (fierarii și muzicanții) erau bine integrați în societate și respectați. Adesea gospodarii botezau copiii de țigan, devenind cumetri. Totuși, glumele circulau… – Cum a murit mă-ta, țigane? – O dată s-o întins, o dată s-o zgârcit și s-o dus dracului!; – Cum a fost la biserică, țigane? – Bine, creștine! – Ai stat mult? – Până la băgarea degetelor și la datul palmelor. (Cineva l-a atins din greșeală pe țigan în partea posterioară. Crezând că așa e obiceiul, cum ședea în genunchi, a băgat un deget în posteriorul celui din față. Acela s-a supărat, s-a întors și i-a aplicat o pereche de palme. Țiganul s-a supărat și a plecat acasă); – Cum e nafura (anafora), țigane? – Bună, da puțină! – Dar aghiazma? – Apă goală, domnule!; Țigănușul strănută. Țiganul îi urează: – Să crești mare, să ai noroc! Țigănușul strănută a doua oară. Țiganul: – Să-ți fie de bine, sănătate, mulți ani! Țigănușul strănută a treia oară. Țiganul, enervat: – Ai răcit în p…a mă-tii!; Țigănușul își plânge tatăl: – Scoală tată, / Ochi bețivi, pulă sculată, / Coaie mari, gură căscată!; Un dornean îl întreabă pe țiganul ce venea mereu pe la casa lui, la căpătat: – Cât mănânci tu, măi, țigane? – Ca un om mare, sărut mâna! – Da de muncit, cât muncești? – Cât un copil mic. (Gh. Pața)
Telefon.Doi țigani merg la furat într-un apartament și sună telefonul în casă: – Alo, familia Popescu? – Nu știu, mânca-ți-aș, că abia am intrat.
Pomană.Un țigan intră într-un restaurant. – Nu mai dăm pe datorie! zise barmanul, de îndată ce l-a văzut. – Da’ cin’ ț-o cerut pe datorie, mânca-ți-aș? răspunse țiganul. Io de pomană vreau!
Rom.Un țigan la restaurant… așteaptă el ce așteaptă și în cele din urmă strigă după ospătar: – Ospătar, un rom aici. Te-am văzut, de-te dreacu!
Dulceață.Un țigan la gară cere un bilet și o întreabă pe doamna de la casa de bilete: – Doamnă, pot să iau cu mine în tren și 120 kg de dulceață? – Cum să luați 120 kg de dulceață? Asta nu-i marfar, nu vă putem lăsa! Țiganul, vesel, se întoarce către Piranda și îi spune: – Îmi pare rău, dulceață, ai auzit ce-a spus. Tu rămâi acasă!
Explicație.Țiganul o găsește pe pirandă în pat cu nașul. Haoleo, te omor, fă, păi cu nașul mă înșeli?! – Auzi, bă țigane, ai luat carne? – Nu. – Ai luat cafea? – Nu. – Ai luat băutură? – Nu. – Păi atunci cu ce vrei să-l tratez pe nașul?
Educație.Țiganca își certa copilul: – Bine, mă nenorocitule: la cules di căpșuni nu vrei să te duci, arzâ-te-ar focu’! În Grecia la măslini, nu… manele nu vrei să cânți! Atuncea, du-te mă la facultăți s-ajungem de râsu’ șatrei!
Cântece țigănești.„Țiganii lui Miron Radu Paraschivescu nu sunt arzătorii gitanos andaluzi războindu-se cu la guardia civil, ci bieți oameni nevoiași, obedienți, care-și cântă iubirile «arzoaie», se blestemă, se pârăsc, visează, iar înfruntările cele mai sângeroase dintre ei nu depășesc vendeta măruntă din Rică, ce aduce aminte de strălucitul cântec bătrânesc Toma Alimoș.“ (Ilie Constantin)
Istorie.Pe teritoriul României, prima informație despre țigani datează din anul 1385, într-un act emis de domnitorul Țării Românești, prin care se donează Mănăstirii Tismana posesiunile ce aparțineau Vodiței, printre care se numără și 40 de sălașe țigănești. În Moldova, țiganii sunt amintiți în timpul lui Alexandru cel Bun, care dăruiește Mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari. În Transilvania, prezența țiganilor datează din jurul anului 1400. Nicolae Iorga pune apariția țiganilor la noi în legătură cu invazia mongolă din 1241. Această părere a fost împărtășită și de alți istorici, argumentată de coinciderea invaziei mongole cu atestarea documentară a țiganilor în actele de cancelarie ale vremii. Despre robia țiganilor se poate spune că ei sunt atestați ca robi încă de la primele izvoare. Alături de ei sunt menționați tătarii, tot ca robi, robie la care au ajuns datorită prăzilor de război. Robii țigani se împărțeau în robi domnești, mănăstirești și boierești. Inițial se pare că singurul proprietar de țigani era domnitorul. Robii țigani îi aduceau venituri considerabile. Robii mănăstirilor provin din donațiile făcute de domnitori și boieri. Numărul acestei categorii a crescut datorită căsătoriei oamenilor liberi cu aceștia. Robii de pe moșiile boierilor provin din danii domnești, cumpărări, moșteniri, pradă de război etc. Dintre ocupațiile acestora amintim: rudarii, cărămidarii, aurarii, ursarii (țiganii ursari erau recunoscuți pentru măiestria lor în domeniul muzicii), lingurarii, băieșii, fierarii, căldărarii, zidarii, pieptănarii, lăutarii (țiganii lăutari interpretau și cele mai vulgare cântece de uliță) etc. Inițial, ei erau scutiți de dări către stat însă ulterior, cam în prima jumătate a sec. al XVII-lea, robii mănăstirilor și ai boierilor sunt obligați să plătească unele taxe statului. Pentru aceste taxe ce trebuiau adunate, ca și pentru alte probleme ivite între țigani, sunt puși din rândul lor: juzi, vătafi, voievozi (în Transilvania), iar din sec. al XVIII-lea, o bulibașă care să supravegheze toate activitățile lor.
Inocent.Un elev țigan stătea în penultima bancă și avea inspecție la școală. Inspectorii se așază în ultima bancă. Profesoara pune 1-2 întrebări, dar țiganul… tot cu mâna pe sus. În sfârșit îl pune și pe el să răspundă. – Spune țigane și tu! – Doamnă, ce cur și craci mișto aveți. – Cum îți permiți, nesimțitule? Ai nota 2! Elevul se întoarce spre inspectori: – Bă, ăștia cu inspecția, nu mai șoptiți bă, dacă nu știți!
Economie.Soțul pleacă în deplasare. Luându-și la revedere de la soție, primește ultimele sfaturi pentru drum: – Și, te rog, nu cheltui banii pe lucruri pe care le poți avea gratis acasă.
Nicotină.Dacă voi credeți că nicotina nu are nicio influență asupra vocii feminine, încercați să scuturați scrumul pe covor!
Cucerire.”În preajma femeilor, vorbele trebuie să fie din ce în ce mai respectuoase, pe măsură ce gesturile noastre sunt tot mai puțin astfel.” (E. Rey)
Infern.Femeia cochetă, șmecheră, interesată, e ca ”Infernul” lui Dante. Trebuie să părăsești orice speranță dacă îndăznești să intri în dragostea, în mrejele ei. P.S. Deși, adeseori… chiar merită riscul!
Danger.Fecioarele și paharele sunt veșnic amenințate de o primejdie comună: să fie sparte! Ce păcat că, adesea, acesta se întâmplă – în ambele cazuri – din greșeală, din beție ori… din grabă. Cʼest la vie!
Iluzie (masculină). Cine crede că poate convinge, păcăli o femeie, este ca unul care vrea să ridice un ghem de ață, apucând de fir: el se desface înainte de a ajunge la mână.” (Jean Paul)