Cockteil… cu amor, umor și poezie. Supraviețuiri

Diferență.”Din echipaju-ți frumos / Mă râzi că umblu pe jos! / Galoșii i-am cumpărat, / Dar caii tăi sunt de furat.” (Dimitrie Bolintineanu, 1819-1872)
Minciuni.În dragoste, femeile mint en-detail, iar bărbații en-gros.” (E. Rey)
Răzbunare.Spiritul pe care îl are o femeie urâtă nu constituie pentru ea o mângâiere, ci un mijloc de răzbunare.
Lenea, un factor de progres?Leneșul – scrie Tom Hodgkinson, autorul cărții Ghidul leneșului, Nemira, 2011) – nu e simpatizat deloc de conducătorii societății: „Rău: cu capul în nori, utopic, a pierde contactul, a nu trăi pe lumea asta, idealist, lunatic, aerian, pierdut în spațiu, dus pe gânduri, zănatic, de pe altă planetă. Bun: cu picioarele pe pământ, ancorat, serios, înfipt în realitate, cu capul plecat, de pe lumea asta”. Poate și de aceea ideea de concediu a apărut așa târziu, abia în 1936, în Marea Britanie, unde, după greve uriașe, s-a hotărât acordarea unei săptămâni libere plătite. Până atunci, ideea de concediu fusese considerată un simptom de boală în trupul social. Elogiu far-niente-lui au adus și alte spirite strălucite. Oscar Wilde constata: „Inactivitatea este o treabă foarte grea. Întotdeauna se găsesc mulți indivizi care se străduiesc să te pună la muncă”. La urmă, o splendidă dilemă a industrializării exprimată, se pare, de Bernard Russel: „Cineva face o invenție prin care același număr de oameni poate produce de două ori mai multe bolduri: acestea au ajuns deja atât de ieftine, încât cu greu se vor cumpăra mai multe dacă prețul scade. Într-o lume cu bun-simț, cel care se ocupă de fabricarea boldurilor ar reduce programul de muncă la patru ore, iar totul s-ar desfășura ca înainte. Însă în lumea reală, o asemenea idee ar fi socotită demoralizantă. Oamenii lucrează tot opt ore, există prea multe bolduri, unii patroni dau faliment, iar jumătate dintre cei care le produc sunt concediați”. Conform opiniei unui mucalit, inventarea roții – dar și a alor unelte menite să ușureze efortul fizic – se datorează unui leneș, sătul să se spetească muncind din greu.
Bețișoare.„Am cunoscut bărbați care se culcau cu o altă fată în fiecare noapte. Nu-i înțelegeam. Și după ce am făcut același lucru o vreme, i-am înțeles și mai puțin. A fost frustrant; era ca mâncarea chinezească: o oră mai târziu, ți-e iarăși foame.” (Kirk Douglas)
Absență.În vatră focu-și pierde căldura de pomană; / Absența ta-i prezentă și doare ca o rană / Deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează; / Stăm treji și la răstimpuri, când liniștea cedează, / Ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde / Coboară un păianjen și somnul nu ne prinde. (Perpessicius)
Manual.Am găsit un soi de „cod etern” pentru uzul tuturor șefilor de servicii secrete de oricând și de oriunde. Textul e inclus în cartea lui Florin Banu (De la SSI la SIE – O istorie a spionajului românesc– Ed. „Corint” 2016). O primă concluzie: deși „la vârf” contraspionajul nostru a fost, majoritar, condus timp de peste jumătate de secol de „oameni de partid”, de lideri proletari, necalificați, semianalfabeți și neinițiați în subtilitățile acestei grele și complexe îndeletniciri (de spion), românii au fost decenii la rând campioni recunoscuți pe „frontul din umbră”! Să fie vorba de mult hulitul azi cuvânt numit „patriotism”? Nu știu, și de asta nici nu insist. Am fost ”profi” la spionaj deoarece am folosit „în afară” oameni culți, poligloți, bine pregătiți. Voi cita, mai bine, din „manualul pentru șefii de servicii secrete”. Un ghid elaborat relativ recent, istoric vorbind, de către contele Alexandre de Marenches, fost șef al Serviciului de Documentare Externă și Contraspionaj (Service de documentation exterieure et de contre-espionnage) între 1970 și 1981! Iar surpriza mea, la care vreau să vă fac părtași, este următoarea: acest ghid de „bune practici” este util pentru orice manager azi (fie el șef de familie, de firmă minoră, de instituție de stat, de minister etc.). Ba chiar poate fi salvator și pentru orice om ce lucrează într-o echipă. Poate fi util în raporturile noastre zilnice cu colegii și cu șefii. În fond, nici nu ar fi de mirare: într-o lume în care informația e totul, sfaturile unui consacrat „deținător și culegător de informații” precum contele de Marenches nu pot fi decât benefice oricărui cititor. Le voi consemna într-un episod viitor.
Cupluri.„Nu vă încredeți în cuplurile care se țin de mână. Dacă o fac, e pentru că le este frică să nu se ucidă reciproc.” (Groucho Marx)
Supraviețuiri.”Pentru a completa suma trebuincioasă pentru cărbuni am vândut astăzi o mică pânză de Pătrașcu dlui I. Levy din Calea Victoriei pe prețul de un milion și opt sute de mii. Pânza… îmi fusese dăruită de colegul meu de la Academie (Pătrașcu, n.a.) cu ocazia discursului de recepție în Academie. M-a durut foarte tare despărțirea de darul colegului Pătrașcu. Dar împrejurările au voit astfel. Pătrașcu este bolnav de câțiva ani în pat. Probabil că nu va afla niciodată infidelitatea pe care i-o fac. Iar eu am vederea prea slabă… Mă deprinsesem să nu mai privesc tabloul (…). Nici unul dintre noi nu s-a gândit că tabloul va servi într-o zi la cumpărarea de cărbuni…” (Constantin Rădulescu-Motru)
Cântec.„Nu voi uita niciodată clipele de duioșie și înălțare sufletească, când din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui și până la stingere, ocupantele ieșeau pe rând la geamul celulei și cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălțător spre cer decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toți arestații de pe acea parte a închisorii erau cântecele de leagăn, pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai știau de ele. De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru. Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simțit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava. Crăciunul și Anul Nou le-am petrecut în frig, foame și tristețe. Lua atunci ființă cea mai odioasă poliție secretă, Securitatea, iar pentru noi începeau înscenările de procese, cu anii grei de închisoare la care aveam să fim condamnați.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării)