Offf! Of, femeile: se îmbracă în fustițe mini și bluze decoltate, dar nu vor să te uiți la fundul și la sânii lor!
De-a epitaful. ”O să putrezesc între oasele mele, / Până și râmele, degenerate, or să mă-nșele / Cu viermi, la întâmplare, / Dumnezeule mare!” (Emil Brumaru)
Progenituri. Ultimul calif musulman al Imperiului Marocan, Mulai Ismail, (1646-1727) a avut 342 de fiice și 525 de fii! Acuma, zău că n-ar avea rost să ghicim (cu) câte neveste! Ce noroc pe nenea Mulai că încă nu se „inventase” pensia alimentară… Și, probabil că și cele câteva sute de soacre erau, pe atunci, cuminți, tăcute…
Soții împrumutate. ”Deosebite într-un fel de societatea noastră modernă, pe care ne place s-o numim civilizată, comunitățile primitive impun reguli foarte rigide în ce privește viața familială, chiar dacă nouă ne par cel puțin ciudate. În afara monogamiei, se practică și poligamia, din rațiuni demografice, bărbații fiind în general mai numeroși decât femeile tribului. Asemenea familii se extind frecvent, cuprinzând atât copiii cuplului, cât și – ulterior – soții fiicelor și soțiile fiilor, cu urmașii lor. Unirea viitorilor soți se realizează prin răpiri reale sau simulate, prin cumpărarea fetei ori prin prestarea unor munci, de către tânărul pretendent, în contul familiei alesei sale. Cât despre ceea ce numim fidelitate conjugală, ea oferă cele mai surprinzătoare ipostaze. La băștinașii australieni, femeia adulteră putea fi ucisă de soțul său; aceasta nu-l împiedica însă pe bărbat să-și împrumute soția unui musafir de vază, pentru a-și arăta ospitalitatea. Practica se întâlnește și la eschimoși, iar în Africa, atunci când un membru al vestitului trib Massai merge în altă așezare, se obișnuiește ca un bărbat localnic să-i cedeze casa și soția, pe toată durata sejurului. Bărbații altui trib african, Ba-lla, își împrumută cu plăcere nevestele unor musafiri, dar nu tolerează o asemenea relație dacă respectivul nu a fost invitat expres s-o facă. Un interesant sistem de mariaj apare la populația Toda, din India. Cu ani în urmă, aici se practica poliandria, femeia căsătorită devenind automat și soția fraților bărbatului ei. Primii copii născuți erau considerați ca având drept tată pe cel mai mare dintre frați, apoi, în urma unor ceremonii periodice, paternitatea se transfera celorlalți bărbați, în ordinea vârstei, pentru copiii ce veneau pe lume ulterior. Un anumit număr de fetițe erau ucise, până când macabrul obicei a putut fi stopat de autorități. De atunci, mai mulți frați Toda se căsătoresc cu mai multe surori Toda, adică pe grupuri. E un mod de existență ce pune încă o dată sub semnul întrebării noțiunea de civilizație, cel puțin sub aspectul raporturilor dintre bărbați și femei.” (Femeia, 1997)
Vrăbii. Doctore, puteți prescrie soțului meu un medicament pentru a visa noaptea pește? – De ce, doamnă? E cumva pescar? – Nu, dar de vreo două luni visează noapte de noapte vrăbii. – Și ce vă deranjează, pești sau vrăbii, nu e totuna? – Nu, că dacă ar visa pești, nu ar mai tot ciripi, noaptea întreagă!
Talcioc. 22 noiembrie. „Paul (Voiculescu, fiul actriței, n.a.) și Martha Konya au fost la Colentina la Talcioc, târgul popular în care oamenii își vând pe nimic tot ce le-a mai rămas de vândut (rochii rupte, cămăși rupte, ciorapi, o căciulă, un cearceaf) ca să poată mânca o zi, două sau trei. Eu am trimis un costum taior, făcut la Paris (o minune de stofă) și care s-a vândut cu 1.700 lei. Paul a vândut și el câteva zdrențe și o valiză cu 600 lei. Et voila!” (Maria Voiculescu, Memorii. Jurnal, ed. Fundația „Camil Petrescu”, Revista Teatru azi, 2003). „Cam pe atunci și-a făcut apariția în casa noastră un misit… care a început cu tata o sumă de ‚afaceri’. Dispăreau una câte una colecțiile de timbre, una în special la care tata ținuse foarte mult… Se goleau unul câte unul cartoanele îmbrăcate în fina catifea vișinie, cu lăcașuri rotunde în care odihniseră piesele colecției lui de monede romane și grecești pe care ni le arăta cu atâta mândrie. (…) Dl Segal ne strecura în schimb mărfuri cu totul neașteptate, cum ar fi fost un balot de mătase albă de parașută rămasă de la nemți sau excelente cutii de pate de ficat provenite din rezervele puținelor unități militare din USA staționate pe teritoriul nostru în 1945 și dispărute ca prin farmec.” (Annie Bentoiu). „Trebuia să faci sacrificii și în alegerea lucrurilor care mergeau la talcioc sau la Consignație, unde te furau pe cât puteau și îți dădeau chiar la muzee prețuri ridicole, de absolută lipsă de demnitate….” (Tutu Georgescu, Amintiri dintr-un secol, ed. Muzicală, 2001). „Aveam la țară o bucată de pământ rămasă după exproprierea din 1945. Spre deosebire de alții (…) eu alesesem… să-mi vând pământul în mici parcele, iar napoleonii astfel obținuți îi cheltuiam imediat, mergând să cinez în oraș, îmbrăcându-mă și trăind după gustul meu. Asta a durat până când brusc deținerea aurului a fost interzisă și pedepsită cu închisoarea, iar toată lumea a trebuit să-și transforme rezervele de bani gheață, cu mari pierderi. Dar nici atunci nu m-am simțit grav amenințat. Îmi rămâneau o mulțime de lucruri de vândut și aveam sentimentul că voi putea trăi de pe urma lor. M-am apucat să comercializez covoarele din casă și cadourile magnifice pe care soția mea și cu mine le primisem la nuntă – serviciile de cristal, porțelanurile, fețele de masă, apoi îmbrăcămintea de gală. Cumpărătorii erau Banca Națională, apoi teatrele, dar și unele persoane neprevăzute…” (Alexandru Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, ed. Humanitas 1991)
Ghinion. (În dulcele grai bănățean de sec. XIX) ”Cîce (câte) stelle îs pră șîer (cer), / Tece (toate) îs lușioasă, / Cîce tece (fete) or fi muieri, / Tece îs frumoasă. / Ca șî perăle din pom / Tece o să’mi placă. / D’aia, batăr că mi-s om, / Nu-m găsăsc ortacă (pereche). // Așa îmi trec verile, / Și iernile iară, / Dă vin primăverile, / Iacă-mă -s și’n vară; // Și cad frunzăle din pom, / Toamna o să treacă – / Și io, batăr că mi-s om, / Nu-m găsăsc ortacă. // Dintr’atâtea mândre, zic, / Una-oi fi iubit-o / Mai mult ca p’altele (altele) un pic, / Hâm! da n’am ghișcit-o!” (Victor Vlad Delamarina, ”N-am ghișcit-o!”)
Alcool. La o ședință a Ligii antialcoolicilor, prezentatorul a făcut o expunere înflăcărată, care s-a încheiat așa: – Sper că va veni odată timpul când omenirea va arunca tot alcoolul în mare. Din sală, un participant: – Aveți întregul meu sprijin, domnule și eu sper asta. Oratorul se înclină spre sală: – Vă mulțumesc, domnule, sunteți desigur un adversar înverșunat al alcoolului. – Nu, sunt scafandru.
Bar. Tu care-mi cânți de la magnetofon / „Helo”, în dimineața asta-i joi… / Trec chelnerițe… Trage-n buze moi, / Țigara fină, sonda cu sifon, / O copilandră-punk-omidă-albastră. / Îngerii-și bagă-n ziduri o aripă. / Vai, unde e neprihănirea noastră: / Parfum greoi ce fluturi-i constipă? / Și unde-i sufletul prelins din noi / Ca păcura din osii de vagon? / Tu care-mi cânți de la magnetofon / „Hello”, în dimineața asta-i joi… (Emil Brumaru)
Inutil. – Domnule doctor, taică-meu a trăit nouăzeci de ani! Credeți că am șanse să apuc și eu această vârstă? – Fumezi? – Nu. – Bei? – Niciodată! – Înseamnă că-ți plac femeile… – Niciodată nu mi-am înșelat soția! – Atunci, de ce mama dracului, omule, vrei să trăiești nouăzeci de ani?!
Generații. Bunicul către nepot: – Gândește-te, leneșule, eu la vârsta ta deja lucram! Nepotul răspunde: – Gândește-te și tu, Bicu: eu, la vârsta ta, încă o să trebuiască să lucrez…!
Vedete (a l`americaine). În anul 1939, Adolf Hitler (1889-1945) a fost desemnat de Times Magazine ca fiind „omul anului”. Ca și – peste vreo 20 de ani – Ana Pauker. Ambii, cu poză mare pe copertă!
Spital (în România). Electricianul spitalului intră la Reanimare și le spune bolnavilor cu mască de oxigen pe față: – Băieți, luați o gură mare de aer, că tre’ să schimb niște siguranțe…!
Ruj. În toate rujurile de buze (inclusiv în cele mai scumpe) există – citesc un studiu german – o componentă derivată din… untura de pește! Care dă acea fluiditate necesară acestui accesoriu feminin universal. Nu-mi pot reprima un comentariu: în fața, pe fața (nu musai în spatele) oricărei femei cochete, există, deci… volens, nolens, un „pește”…?
Sfat. Nu alerga după femei, aleargă după bani și femeile vor alerga după tine.
Moldova. ”Bine ar fi să poci face pintru țara aiasta de blândeță și de smerenie a Moldovii, cum alții să se bucure și să nu se îndoiască de ceea că și în vremea noastră aici au fost oameni și nu jivine sălbatice pohtitoare de sânge. Drept care, cine nu s-ar potrivi cu asemini gânduri, ieie-și sânguri suflarea și nu mai facă umbre pământului, că n-oi sta să privesc la dânșii cum latră la lună a pagubă, precum lupii hămesiți. Ce-am zis, fi-va! Bună pace la toți.” (Ovidiu Pecican, Lumea care n-a fost)
Modă. Soțul către soție: – Iar ești nemulțumită!? Ai deja două pălării la acest pardesiu. – Greșești! Nu am decât un pardesiu la aceste două pălării!
Căsătorit. Judecătorul: – Sunteți căsătorit? Martorul oftează prelung… – Se consemnează că martorul este căsătorit, dictează judecătorul.
