Cockteil… cu amor, umor și poezie. Singurătate

Plummer. Unul dintre frumoșii ecranului, Christopher Plummer a fost un actor canadian de teatru, televiziune și film, de cursă lungă, jucând cu succes mai mult în ultima parte a vieții decât în tinerețe (de altfel, a câștigat Oscarul abia la 82 de ani!). Carismă, prestanță, grație. Îl prețuim pentru căpitanul din ”Sunetul muzicii”, pentru învăluitorul Undeva, cândva/Somewhere in Time, pentru rolul în uniformă din Strada Hanovra, pentru Irodul lui lubric din Iisus din Nazareth. Însă preferatele rămân stilatele Omul din interior, Beginners din 2010, sobrul thriller Fata cu un dragon tatuat, La cuțite. Știați că Amanda Plummer, cea cu angoase și roluri ciudate, este fiica lui? Marile lui filme sunt și cele istorice: Căderea Imperiului Roman, Noaptea generalilor, Bătălia pentru Anglia, Watterloo, Atentatul de la Sarajevo etc. Actorul ne-a părăsit în 2021.
Singurătate. Liviu Rebreanu scria în Jurnal, în anul 1927, „La o anumită vârstă începi să-ți dai seama cât ești de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poți fi într-o adevărată și desăvârșită comuniune sufletească. Trebuie să înțelegi că menirea omului (de altfel cred că și a oricărei ființe vii) este să ducă singur o viață solitară… Slăbiciunea și nevoile vieții te fac să-ți închipui că înțelegi pe alții, că iubești și ești iubit și înțeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasă ajungi să-ți dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestuoasă și divină, te copleșește mai crâncen…”. Orație. Plecară cocorii,/Plecară și cucii,/Se vântură norii,/Se scutură nucii…/Doar ție, mireasă,/Nu-ți vine a crede/Că bruma se lasă/Pe tot ce se vede…/Ajunge și dorul/Să-ți fie povară,/Torcându-ți fuiorul/Cu gândul la vară…/De bântuie ceața/Împacă-te încă/Și află că viața/E mult mai adâncă…/Poți trece și munții/Din treaptă în treaptă/La porțile nunții/Un mire te-așteaptă…/Tu cântă și toarce/Mireasă măruntă,/Că tot nu se-ntoarce/Nimic după nuntă… ( George Țărnea (1945-2003), Orație de nuntă (inedit), din revista „Luceafărul”, 1989.).
Revenge. Am intrat în magazin să-mi cumpăr un suc. Când ies afară, văd că un polițist scria amenda pentru parcare în loc nepermis. M-am dus acolo și i-am spus: ce ar fi dacă de data asta ar ierta și el un om necăjit? Nici nu s-a uitat la mine, scria mai departe. Atunci i-am zis ca e un comunist. A început să scrie a doua amendă. I-am zis că e sluga lui Ciolacu. A scris și a treia amendă… am continuat așa vreo 20 de minute, cu cât îl supăram mai tare cu atât scria mai mult. I-am spus: nu-mi pasă, eu am venit cu autobuzul. Atunci s-a uitat la mine și s-a albit la față…
Scări. ”Vecinul meu prăsește ciori/ Vecina mea prăsește farduri…/Eu sunt un om pe niște scări/Și-un câine bulucit prin garduri…/Vecine, domnule, străine/nu înțeleg ce-aveți cu mine!?/știu, scările ne sunt comune/dar trec atât de rar pe-aici../portarul însuși poate spune/ că am ambiții foarte mici…” (A. Păunescu, Un om pe niște scări).
Ambasador (3). Anatoli Dobrînin (1920-2010) a fost cel mai longeviv ambasador sovietic în SUA (25 de ani!). Despre memoriile celui mai important ambasador al Războiului Rece, Washington Post va scrie: Dobrînin este un fin analist și un povestitor minunat. Un alt amănunt pitoresc: deoarece salariile diplomaților sovietici din SUA erau mult mai mici decât cele ale altor diplomați (inclusiv din țările comuniste „frățești”), dar și decât cele ale agenților K.G.B. sub acoperire (ce beneficiau de mașini, dar și de cheltuieli forfetare, în vreme ce diplomații „adevărați” aveau o diurnă minusculă), Dobrînin îi ceruse în mod repetat lui Brejnev, în anii ’70, remedierea acestei inechități. Deși ambasadorul aducea ca argument chiar și o veche afirmație a lui Stalin („în privința ambasadei noastre din SUA, salariile ar trebui cel puțin dublate”), Brejnev refuza mereu, cu clasica replică: nu există valută! Abia atunci când abilul Anatoli a atras atenția secretarului general că, după recenta creștere a salariilor de la Ambasada României, șoferul ambasadorului lui Ceaușescu avea o leafă egală cu a consilierului I al ambasadorului sovietic, Brejnev – brusc enervat – a admis mărirea salariilor cu 25%. Comparația cu incomozii frați români s-a dovedit decisivă, deși și lefurile românilor aflați la post în SUA erau mici. Următoarea majorare a salariilor avea să se producă la Ambasada URSS abia după aproape două decenii, în anii ’90. În final, câteva considerații despre presă, despre puterea ei de manipulare, conform unor confesiuni private făcute lui Dobrînin de doi președinți americani. Kennedy: „Îi invidiez pe conducătorii voștri. Aici, orice aș face, 80% din presă mă critică!”. Nixon (după izbucnirea scandalului Watergate): „Anatoli, mass-media noastră e condusă în esență de aceleași cercuri evreiești care sunt împotriva mea și nu dovedesc nici un pic de recunoștință pentru tot ceea ce am făcut pentru Israel”. De fapt – punctează autorul – Nixon a utilizat un limbaj cu mult mai dur…dar imposibil de consemnat.
Climax. ”Un sondaj a arătat că mulți vorbitori cred că substantivul înseamnă ”menopauză”, fapt explicabil prin influența cuvântului ”climacteriu”. Dar în limba română climax înseamnă cu totul altceva și anume: 1. Figură de stil care permite desfășurarea treptată a expunerii unei idei, în gradație ascendentă. 2. Punct culminant al unei acțiuni, al unui conflict. 3. Stadiu final în evoluția unui ecosistem.” (Dr. Alexei Palii, ”Dicționar de dificultăți și surprize ale limbii române”).
Plăceri. ”În fond, plăcerea actului sexual nu este superioară celei de a mânca. Dacă mâncatul ar fi interzis ca și celălalt act, s-ar fi născut o întreagă ideologie, o ”pasiune” de a mânca, cu norme cavalerești. Starea aceea de extaz de care se vorbește – faptul că ”vezi”, că visezi când te culci cu cineva – nu e cu nimic mai presus decât a mușca dintr-o smochină sau dintr-un ciorchine de strugure. Te poți lipsi.” (Cesare Pavese, ”Meseria de a trăi”).
Alain Delon ”necunoscut”. 1.La decesul marelui actor francez (august 2024, la vârsta de 88 de ani), ”francetvinfo.fr.” a publicat ”88 de lucruri pe care (probabil) nu le știați despre legenda cinematografiei franceze. Am selectat câteva dintre acestea. 1. Armata. S-a înrolat în armată la doar 17 ani. „Tot ce am devenit, îi datorez armatei”, a mărturisit Alain Delon. Și totuși, acest sejur nu a fost o călătorie de plăcere. Și-a petrecut aniversarea de 20 de ani într-o închisoare a armatei franceze, în Indochina, după ce a furat un Jeep. După escapadele sale, este trimis în Franța. „Sunt un caz rar de RDSF („trimis acasă”), atât de mult am enervat lumea”, a mărturisit el. „Oamenii nu mai știu ce este un RDSF. Aveam un contract de cinci și m-au concediat după trei ani și trei luni”. 2. Filmografie. A jucat în aproape 90 de filme, dar nu cu 90 de regizori. În timp ce numele său îl asociem cu regizori legendari precum Luchino Visconti sau Joseph Losey, cu Jacques Deray a realizat cele mai multe: nouă filme, printre care Borsalino și Piscina. Următorul pe listă este René Clément (Plein soleil, printre altele) cu patru colaborări. Pe treapta a treia a podiumului, cu câte trei filme: Henri Verneuil (Mélodie en sous-sol), Jean-Pierre Melville (Samuraiul), José Giovanni (Deux hommes dans la ville), Pierre Granier-Deferre ( La Veuve Couderc), Georges Lautner (Moartea unui putregai)…și însuși Alain Delon (dacă e să amintim Les Granges brûlées, pe care l-a terminat după ce l-a dat afară pe regizorul inițial). Cel mai mare succes al său în Franța nu este nici Borsalino, nici Plein soleil, cu atât mai puțin Piscina, ci Asterix la Jocurile Olimpice, unde joacă un Cezar plin de autoironie. Recordul său absolut de box-office vine din URSS, unde Zorro (1975) a adunat 55 de milioane de spectatori, un loc foarte onorant (al 44-lea în clasamentul all-time din Rusia). Deși a jucat o mulțime de interlopi la începuturile sale, și-a schimbat ”tabăra” la patruzeci de ani și a jucat polițiști purtând mereu un trenci în ”stil Colombo”. Nu mai puțin de șase dintre filmele sale includ „polițist” în titlul lor: A Cop (1972), Once Upon a Cop (1972), Cop Story (1975), For the Skin of a Cop (1981), Word of Cop (1985) și Nu treziți un polițist adormit (1988). Din motive comerciale, asigura actorul-producător.
Pleonasme. ” Dacă am urma cu strictețe definiția din dicționar, ar trebui să-i „înfierăm” și pe Tudor Arghezi („unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul”), pe Topîrceanu („Căpitanii-și scutur coamele pletoase”), Eminescu („care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” – repetiție inutilă, sau „cobori în jos, Luceafăr blând”), pe Al. Odobescu („Dar însă, și eu am crescut pe câmpul Bărăganului!”), Gib Mihăescu („Cu uniforma aceasta am făcut minuni și la facultate: însă precaut, din cauza comenduirii, n-o îmbrăcam decât numai la examene.”) și (ca să nu fim prea naționaliști) chiar pe Shakespeare („This was the most unkindest cut of all.” – Julius Caesar) și lista poate continua la nesfârșit. Cum este și normal, există situații în care nu poți să nu râzi de un maxim pleonasm, de exemplu acest ”pleonasm triplu”: ”Domnul ministru ne explică cum este cu „trupurile neînsuflețite ale cadavrelor celor decedați”. Vocea ministrului nu pare încărcată de emoție dând această declarație, ci apare mai curând lipsa exercițiului limbii române asezonată un pic cu limba de lemn șablonardă…”