Eva. Se rânduiesc, abrupt, copacii, / Iar, de pe mal, amiaza-nfige, / În iazuri, norii, ca momeala / Ce-o pun pescarii în cârlige. / Chiar bolta cade ca năvodul. / Şi-n plasa asta, -n fundul ei, / Mulţimea celor ce se scaldă, / Bărbaţi, copii, femei, femei. / Ies într-un pâlc de lozii fete, / Cinci-şase, şiroind ca-n ploaie, / Şi, – ngenuncheate pe nisip, / Îşi storc costumele de baie. / Muncit şi răsucit, tricotul, / Parcă un şarpe-ntr-însul are / Ce vru să ducă în ispită / Şi ne-a tot dus întru eroare. / Ivirea, chipul tău, femeie, / Nu mă-ncurcă deloc, nicicând. / Tu toată eşti ca acea stare / Când simţi un nod în gât urcând. / Eşti parcă-n ciornă, rând eşti parcă, / Vers dintr-un ciclu ne-nceput, / Visam şi-ai apărut din coastă-mi, / Din coasta mea ai apărut. / Şi mi te-ai smuls din mâini deodată, / Îmbrăţişată te-ai smucit, / Spăimoasă, tu, ce faci bărbaţii / Să simtă-n piept un ticăit. (Boris Pasternak, trad. Marin Sorescu)
Noroc. Ivan Ivanovici împlinește 100 de ani și i se ia un interviu de către ziarul Pravda. – Care a fost cea mai fericită zi din viața dumneavoastră, tovarășe? – 16 martie 1938! – 16 martie 1938? Dar ce naiba s-a întâmplat atunci? – A venit o Volga neagră la mine acasă. Au coborât doi inși în haine de piele și m-au întrebat „Tu ești Mihail Mihailovici?”. Iar eu am răspuns: „Nu, eu sunt Ivan Ivanovici!”
Demnitate. După decizia Rusiei de a-și reatașa Basarabia, în ciuda sacrificiilor armatei române în războiul antiotoman din 1877-1878, reacția lui M. Kogălniceanu a fost un protest energic împotriva (scuzați!) noii „porcării rusești”: „Deci – telegrafia el la Petersburg – noi, românii, ne-am vărsat sângele, ne-am secătuit țara nu pentru a câștiga, nu pentru a păstra cel puțin ceea ce aveam, ci pentru a pierde!? Deci, era mai bine să-i lăsăm pe turci să iasă victorioși!? Că, în caz de victorie, ei, turcii, nu ne-ar fi luat Basarabia. Basarabia va putea să ne fie luată, dar aceasta se va face pe seama prestigiului Rusiei în rândul popoarelor din Răsărit. Grecii și sârbii vor învăța de la noi prețul pe care îl plătim azi pentru că am fost aliații lor și ne-am vărsat sângele pentru <Sfânta Rusie>. Nu ministrul vă vorbește acum, ci românul, descendent al boierilor moldoveni, care au protestat mereu împotriva luării Bucovinei și luării Basarabiei! Să dea Domnul să mă înșel… dar luarea cu japca a acestei fâșii de pământ, care se cheamă Basarabia mereu românească, va provoca multe furtuni viitoare”. Câtă premoniție politică la acest Kogălniceanu (altfel, viveur, iubitor de trai bun, de femei, dar deplin patriot!): iată că nici azi statutul Basarabiei, ca vechi ținut românesc, nu este clar, limpede!
Păstrăvi cu smântână (6 pers). 6 păstrăvi, sare, 1 cană cu smântână, pătrunjel, mărar, 2 linguri cu unt. Se curăță păstrăvii, se golesc de intestine și se spală. Se prăjesc în unt fierbinte, după ce au stat 10 minute cu sarea pe ei. Se scot pe o farfurie mare, se acoperă cu smântână și verdeață tocată și se servesc calzi, cu pâine proaspătă și vin alb demisec.
Anna. Poeta rusă Anna Ahmatova a fost pentru două luni pasionale iubita pictorului și sculptorului italian Amedeo Modigliani. Poezia i-a unit atunci când s-au întâlnit la Paris, în 1906, ea în luna de miere, el artist boem aflat acolo de patru ani. El, 24, ea 20 de ani. El i-ar fi cerut permisiunea să-i facă portretul. Ea i-a remarcat strălucirea interioară (inner glow), faptul că frumusețea lui părea că izvorăște din suflet. Perechea rusă se întoarce la St Petersburg, soțul pleacă pentru șase luni într-o faimoasă călătorie în Africa, Amedeo o copleșește cu scrisori în care își declară pasiunea și cerșește măcar o altă întâlnire. Soțul revine, cei doi se ceartă și astfel cresc șansele lui Amedeo. În 1911, Anna pleacă la Paris. Petrec două luni împreună, fără multe mijloace. Nici de închiriat scaune în grădinile Luxembourg nu aveau bani. Erau doar ei și poezia dragostei lor, pe câte o bancă. Amedeo a desenat-o în micuța cameră închiriată, dar nu s-a păstrat decât unul din cele 16 nuduri, restul ar fi ars în anii revoluției. Cel salvat a însoțit-o toată viața pe Ahmatova… Singura amintire. Cei doi nu s-au mai întâlnit, nici n-au mai corespondat. Anna a aflat întâmplător de moartea lui Amedeo din 1920, la doar 35 de ani, abia câțiva ani mai târziu, dintr-un ziar. Ce s-a mai întâmplat în viața lui Modigliani după plecarea Annei? În aprilie 1917, la o petrecere de carnaval, Amedeo o cunoaște pe Jeanne Hébuterne, o studentă la Académie Colarossi în vârstă de 19 ani, și se îndrăgostește nebunește de ea.
Nabokov. Vladimir Nabokov (1899, Sankt Petersburg – 1977, Montreux, Elveția) a fost un scriitor american de origine rusă. Familia sa aparținea aristocrației și a fost nevoită să emigreze în SUA în timpul revoluției bolșevice. Născut la Sankt Petersburg, într-o familie cu blazon, Nabokov își descoperă de timpuriu variate talente: învață foarte bine franceza, engleza, germana, este pasionat de pictură, de șah, de entomologie și de literatură (publică un prim volum de versuri la 15 ani). Exilat, își încheie studiile la Cambridge, iar în 1922 se mută la Berlin, unde publică în gazetele emigrației ruse. Aici apare și primul său roman, Mașenka (în versiunea engleză „Mary”), o mică bijuterie ce-i deschide cariera de romancier. În 1937 pleacă la Paris, apoi în Statele Unite, unde predă literatura la mai multe universități și se dedică vechii sale pasiuni pentru fluturi. Din 1959 se stabilește în Elveția, la Montreux. La 2 iulie 1977 moare la Hotelul Palace, unde locuia. Mașenka este romanul pe care, după propriile-i mărturisiri, îl iubea cel mai mult. O specie de fluturi descoperită de unchiul lui Nabokov poartă numele familiei. Faima lui Vladimir Nabokov este legată, în schimb, de o altă „specie de personaj“, nimfeta, pe care a lansat-o în 1955, în Franța, prin intermediul unei edituri pariziene obscure, specializate în scrieri pornografice. Romanul Lolita, publicat în 1955 și în America, unde provoacă scandal, rămâne cea mai cunoscută carte semnată de Vladimir Nabokov.
Stalin. În Uniunea Sovietică are loc o anchetă la o maternitate. Unei asistente i-a dispărut lănţişorul de aur de la gât, cu tot cu medalion. Vine miliţia, caută, cercetează, iar într-un târziu găsesc obiectul în pătuţul unui bebeluş unde, probabil, asistenta îl scăpase din greşeală. Asistenta, isteață, exclamă: – A avut dreptate tovarăşul Stalin, nimeni nu se naşte nevinovat!
Focul vânăt. ”Focul vânăt e gonit de vânt, / zările-au uitat să mă mai doară… / de iubire-ntâia oară cânt, / la scandal renunţ întâia oară. / Am fost crâng părăginit pe loc / La femei şi votcă dam năvală / Nu-mi mai place azi să beau, să joc, / Să-mi pierd viaţa fără socoteală. / E de-ajuns să te privesc tăcut / Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul / Că uitând întregul tău trecut / Tu să nu mai poţi pleca la altul. / Tu – mers gingaş, tu surâsul meu, / Dac-ai şti, cu inima-i pustie, / Cum poate iubi un derbedeu / Şi cât poate de supus să fie. / Cârciumile le-aş uita pe veci / n-aş mai şti nici versul ce înseamnă / de-aş atinge-aceste braţe reci / şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă. Veşnic te-aş urma pe-acest pământ / Depărtarea mi-ar părea uşoară… / De iubire-ntâia oară cânt / La scandal renunţ întâia oară…” (Serghei Esenin)
Dinți (Estetică și… sex). ”Se spune că unui nas mare îi corespunde un penis pe măsură, iar aceleași corespondențe se fac între organele genitale și mâini, degete ori talpă. O ciudată superstiție, veche și încă existentă în Statele Unite, spune că o dantură bună este apanajul unui amant prost, și invers. Așa credeau fermierii din Vestul sălbatic, și mai cred încă destui oameni, atunci când flirtează. O dantură proastă conferă o asprime, o masculinitate asociată virilității.” (Cartea cărților de superstiții de Irene Claver, Ed. Curtea veche, 2012)
Stimulente. Platina, un cărturar italian din Evul Mediu este traducătorul și autorul câtorva dintre primele tratate culinare. Despre carnea de potârniche, el spune că ea ”trezește dorința pe jumătate stinsă pentru plăcerile amorului”. El laudă efectul stimulator al trufelor, comentând ușor ipocrit: ”După cum crede Galien, trufa este un fel de mâncare foarte hrănitor, dar este și un excitant al desfrâului. Prin urmare, este servit foarte des la banchetele unde persoanele prezente vor să se pregătească pentru plăcerile lui Venus. În prezent, dacă se face asta în scopul procreării, este un lucru foarte lăudabil. Dar dacă se face în scopul desfrâului (așa cum fac mulți trândavi și necumpătați), este un lucru complet detestabil”.
Nuntă. Ivan și Marișca se căsătoresc. În noaptea nunții, toate rudele așteaptă ca ei să arate cearceaful care să ateste puritatea soției. Dar cum cei doi consumaseră mai demult actul, se aflau acum într-o mare încurcătură. Nevasta, isteață, sugerează să dea cu vopsea cearceaful. Numai că singura vopsea pe care o au la îndemână… este de culoare verde. În fine, mirele scoate cearceaful pe balcon. Toți nuntașii rămân înmărmuriți, numai unul striga (tatăl miresei): – Bravo, măi băiete, i-ai spart fierea!!
