Biftec. Putin la restaurant. – Cum doriți să fie biftecul tartar, domnule Președinte? – Așa… mai în sânge…
Proverb rusesc. Se spune că banii n-aduc fericirea. Dar nici nefericirea.
Ceasuri. După o oră de discuții, Tony Blair scoate un ceas cu capac să vadă cât este ora, iar pe capac era gravat: „De la George Bush pentru Tony”. După o perioadă de discuții, scoate și Bush un ceas de argint cu capac, iar pe capac era gravat: „De la Tony Blair pentru George”. După altă ora de discuții aprinse, Vladimir Putin scoate un ceas din aur cu diamante, iar pe capac era gravat: „De la I.C. Brătianu pentru Carol I”.
Zamiatin. (n. 1884 – d. 1937, Paris, Franța) A fost un scriitor rus, cunoscut pentru romanul său Noi, o relatare a unui viitor distopic care a influențat cartea 1984 a lui George Orwell și, indirect, Player Piano a lui Kurt Vonnegut. Tatăl lui a fost preot ortodox și învățător, iar mama a fost muzician. A studiat ingineria navală la Sankt Petersburg din 1902 până în 1908, timp în care s-a alăturat bolșevicilor. A fost arestat în timpul Revoluției ruse din 1905 și exilat, dar a revenit la Sankt Petersburg, unde a trăit ilegal înainte de a se muta în Finlanda, în 1906, pentru a-și termina studiile. După revenirea în Rusia imperială, a fost arestat și exilat a doua oară în 1911, dar a fost amnistiat în 1913. Zamiatin a sprijinit Revoluția din Octombrie, dar s-a opus sistemului de cenzură de sub bolșevici. După revoluție, a editat câteva jurnale, note de călătorie și a editat traduceri rusești după operele lui Jack London, O. Henry, H.G. Wells și alții. Scrierile sale au început să fie tot mai critice la adresa regimului, această atitudine făcându-l să nu mai fie agreat de noul regim, începând din anii 1920. George Orwell credea că Minunata lume nouă, publicată în 1932 de Aldous Huxley, se bazează în parte pe Noi. Kurt Vonnegut spunea că, la scrierea cărții Pianul mecanic (1952), „a folosit cu mult entuziasm” acțiunea cărții lui Evgheni Zamiatin, Noi. În cele din urmă, Iosif Vissarionovici Stalin i-a permis lui Zamiatin să părăsească Uniunea Sovietică în 1931, la intervenția lui Maxim Gorki. S-a stabilit la Paris împreună cu soția, unde a murit în 1937, în urma unui infarct. În perioada petrecută în Franța, a colaborat cu Jean Renoir la scenariul filmului său Les Bas-fonds. Zamiatin e îngropat în Thiais, Franța, în cimitirul de pe Rue de Stalingrad.
Diplomație (perversă). În 1795, într-o clauză secretă a tratatului încheiat între Rusia şi Austria, se specifica faptul că Ţara Românească, Moldova şi Basarabia trebuiau desprinse din Imperiul Otoman şi unite într-un stat independent. Aşadar Rusia, pentru a-şi asigura controlul asupra gurilor Dunării, a inventat o nouă provincie românească alături de celelalte existente: Basarabia, pe care, aşa cum s-au desfăşurat evenimentele, o trata ca o entitate separată. Că totul a fost o imensă maşinărie politică o demonstrează faptul că însuși ministrul de externe rus, N.R. Rumaniţev, rezumând cererile ţării sale, în cazul împărţirii Imperiului Otoman cu Franţa, a dezvăluit falsitatea pretenţiei că Basarabia ar constitui o provincie: „Dând acestui imperiu (Rusia) ca limită Dunărea, ce cuprinde şi Basarabia care, de fapt, este o provincie la marginea mării şi care, în mod obişnuit, se ştie că aparţine de veacuri Moldovei.“ În toate aceste tratative, în care era în joc soarta ţărilor române şi în special a Basarabiei, au fost implicate toate puterile europene, în special Franţa, care printr-un joc duplicitar avansa în 1810 ideea ca hotarul Rusiei cu Imperiul Otoman să fie fixat pe râurile Prut sau chiar Siret (!). Nu s-a ajuns însă aici pentru că, se ştie, au intervenit celelalte puteri europene, printre care Anglia. Oricum, silit de împrejurări, ţarul Alexandru I – războiul cu Franţa era inevitabil – ordonă generalului Kutuzov, aflat în fruntea armatelor ruseşti de ocupaţie în Principate, să accepte în caz de forţă majoră drept frontieră Prutul până la vărsarea în Dunăre, ceea ce acesta şi obţine prin tratatul de pace cu Poarta încheiat la Bucureşti. Rusia realiza astfel programul de stăpânire a gurilor Dunării, dobândind şi un teritoriu în Europa de o deosebită valoare strategică.
Marina Țvetaeva (n. 1892 – d. 1941, prin sinucidere). A fost o poetă rusă. S-a născut la Moscova, în familia unui profesor universitar. Din copilărie scrie versuri, atât în limba rusă, cât și în poloneză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Europa, respectiv Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția criticilor vremii, fiind considerată o poetă deosebită. Intră în cercul poeților celebri, precum Serghei Esenin și Boris Pasternak. În 1912, se căsătorește cu Serghei Efron, ofițer în garda albă și, se pare, agent dublu. În 1922, emigrează la Berlin, apoi se mută în Praga. În 1925, se stabilește în Franța. În 1939, se întoarce în URSS. (Ce imprudență! – n.a.) La scurt timp, îi sunt arestați soțul și fiica, soțul fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde a stat 16 ani. Țvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, este evacuată la Ielabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. „Aruncate prin praful de magazine, oriunde / Versurilor mele, precum vinurilor scumpe, / Le va veni timpul, numaidecât”. (Maria Țvetaieva)
Cum? Cum să pot scrie de față cu tine, / Când eu te văd goală, fără rușine, / Venind cu sânii săltați, coapsele-nalte, / Dorind să le-ating, să le mângâi încalte, / Nu doar cu ochii, ci chiar cu mâinile, / Știind că așa îmi prelungești săptămânile, / Lunile, viața… / Cum să pot scrie când eu îți văd fața? (Emil Brumaru)
Paustovski (1892-1968). A fost un scriitor rus și sovietic. Publică Schițe marine în 1929, Kara Bugaz în 1932, Colhida în 1934 și Trandafirul de aur în 1955. În 1945-1963 publică o vastă operă autobiografică denumită Poveste despre viață. A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1965. Premii: Ordinul Lenin (1967), Ordinul Steagul Roșu al Muncii 1939), Medalia jubiliară „65 de ani de la victoria în Marele Război Patriotic” 1941–1945, Ordinul Steagul Roșu al Muncii (1962).
Aleksei Navalnîi. ”Nu vreau să renunț la țara mea și nici la ceea ce cred. Nu pot să trădez nicio variantă, nici pe una, nici pe cealaltă. Dacă convingerile tale valorează ceva, trebuie să ți le aperi. Și dacă este necesar, trebuie să faci unele sacrificii. (Aleksei Navalnîi, 17 ianuarie 2024, una din ultimele sale postări pe Facebook). Navalnîi a fost un lider al opoziției ruse și deținut politic, care a cucerit recunoașterea și respectul întregii lumi. Printre numeroasele distincții internaționale care i-au fost acordate se numără Premiul Saharov, Premiul anual al Parlamentului European pentru drepturile omului, Premiul pentru curaj al Summitului de la Geneva pentru drepturile omului și democrație și Premiul Dresda pentru pace. De asemenea, Navalnîi a apărut pe listele Cele mai influente 100 de personalități și Cele mai influente 25 de personalități de pe Internet ale revistei Time. A murit în 2024, în închisoare, în condiții neelucidate nici azi.
Orchestră. O rusoaică foarte frumoasă avea mai mulți iubiți. Unul dintre ei, gelos, a izbucnit într-o zi: – M-am săturat să fiu vioara a doua! – Dar, Serghei, ce te-a apucat? Fii fericit că încă faci parte din orchestră!
Trufie rusească. O ultimă probă a trufiei imperiale ruse (după preluarea Basarabiei de către ruși: guvernul țarist nu a catadicsit nici măcar să răspundă, oficial, la memoriul de protest al românilor față de răpirea Basarabiei). Într-un articol anonim din ziarul Journal de Petersbourg, memoriul nostru era taxat drept „aberație a unei națiuni imature”. Urmau „argumentele ruse”, pe care le redau, sintetic: ”Tratatul de la Paris a fost violat de Moldova, care s-a unit cu Valahia și și-a declarat independența ca un nou stat, astfel că orice titlu de posesiune al Moldovei este caduc. Mai mult, participarea României la război nu a fost un sacrificiu: o ploaie de aur a făcut războiul să cadă peste România. Românii au crezut greșit că pot substitui frăției sincere de arme cu Rusia pravoslavnică, procedee rău voitoare, lacome și ostile”. Măi, să fie… Parcă am mai auzit sintagma asta obsesivă, „frăție sinceră”, și în discursul politic sovietic de după 1945.
Bani. Fiul îl întreabă pe tatăl său, un „nou rus” (îmbogățit după 1990): – Tată, diseară ies în oraș cu fetele, dă-mi niște bani… – Da, ia-ți din seif. – Și cât pot lua? – Vreo cinci centimetri… dar nu mai mult!
Fericire (finală). Un american foarte bogat și foarte bătrân tocmai s-a căsătorit cu o rusoaică foarte tânără. A doua zi după nuntă, ea se întâlnește cu una dintre prietenele ei, care o întreabă: – Și noaptea nunții tale, a fost ok? – Sigur. Pot spune că a murit fericit!
