Salvare. „Astăzi, mai mult ca oricând, în momentul în care lumea trece prin așa o criză de sălbăticie și revoltă, trebuie să fim statornici și să căutăm cu trăinicie tot ceea ce ne unește și nu ceea ce ne dezbină.” (Regina Maria a României)
Lefuri. Rapoarte la preţuri, salariile şi veniturile populaţiei nu au acelaşi ritm de creştere în cursul sec. XIX. Un grup de funcţii şi profesii retribuite de stat pe termen lung marchează tendinţele generale din economia românească. La începutul secolului al XIX-lea lefurile funcţionarilor publici variau între 2.800 lei pentru ministrul de Interne, 750 lei leafa logofătului de Divan şi 400 lei leafa unui maior, în timp ce ajutorul social acordat de „Casa Milelor” varia între 15 şi 4 lei pe lună. Pensiile se acordau după 8 ani, slujbaşul având drept la l/3 din leafă; după 24 ani – la leafă întreagă şi era de 60 de lei pe an/pentru scutelnic. În aceeaşi perioadă preţul la grâu oscila între 50 şi 120 lei/kila. Faţă de salariile particulare, cele de stat au înregistrat o tendinţă specifică: în a doua jumătate a sec. al XIX-lea erau, la funcţionari cu grade similare, mult mai mari ca în întreprinderile particulare. Salariul unui inginer la 1875 este de 665 lei şi creşte la 750 lei în anul 1900, în timp ce a unui desenator scade de la 223 lei la 1875 la 200 lei la 1900; unui arhitect îi creşte salariul de la 480 lei în 1875, la 550 lei la 1900, în timp ce unui şef de gară salariul îi rămâne tot de 250 lei în 1900 ca şi în 1875; medicul de circumscripţie are salariul de 100 lei în 1875 şi tot 100 lei la 1900, iar un picher primeşte 160 lei/lună la 1875 şi tot 160 la 1900. O tendinţă generală a salariilor în instituţiile de stat este aceea de apropiere a mărimilor la diferite funcţii sau profesii cu calificare medie şi inferioară. Se menţin la nivel ridicat salarizările inginerilor și ale altor specialiști. (Camelia Ene, Comercianți, comerț în București (sec. XVIII – XIX))
Exploatare. Negustorii, în special băcanii, utilizau munca unor lucrători, în special minori, care cu timpul se transformă într-o categorie socială distinctă: funcţionari comerciali. Lumea nouă din 18 noiembrie 1841 publică: „Te cuprindă mila când îi vezi muncind câteodată 14-18 ceasuri pe zi, istovindu-şi puterile, muncind în cârciumi, fierării, băcănii…” Salariul acestor copii era derizoriu. Abia în al doilea an de serviciu căpătau 10 lei pe lună în condiţiile în care un kg de fasole uscată costa 0,30 lei, iar un kg pâine – 0,15 lei. Acest salariu echivala cu 30 de pâini (4,5 lei) şi cu 18,3 kg fasole (5,5 lei) pe lună, deci nu-i acoperea decât o hrană foarte sărăcăcioasă, neluând în calcul îmbrăcămintea, încălţămintea, adăpostul. Utilizarea pe scară largă a copiilor în prăvălie era folosită şi pentru acordarea unor lefuri derizorii salariaţilor comerciali maturi. Astfel, în Bucureşti, salariaţii comerciali care munciseră câte 8-10 ani în aceeaşi prăvălie nu aveau decât între 40-70 lei pe lună, ceea ce, dacă ţinem seama de preţurile următoare, relevate de Lumea nouă la 3 noiembrie 1894: 1 kg de untură costa 1,20 lei; 1 kg de zahăr – 1 leu; 1 l de lapte – 0,40 lei. Dacă considerăm o medie de 3 copii la fiecare familie, se dovedeşte că salariul lor era sub minimul necesar al existenţei.” (Camelia Ene, Comercianți, comerț în București (sec. XVIII – XIX))
Nevăstuță. ”Pe sub poale de pădure, / Merge-o nevăstuţă-n lume, / Cu polcuţe de bumbac, / Fugită de la bărbat; / De bumbac şi de fuior, / De la bărbat băutor. / Mai bine a nimănui, / Decât cu năravul lui. / Amărâtă pleacă-n lume, / Că nu mai are pe nime. / Amaru n-are cui spune, / Numa la inimă-l ţine. / De l-ar spune pădurii, / Răspuns tot n-ar mai primi; / Ei îi cântă paseri multe / Şi n-are timp s-o asculte; / Toate îi cântă de drag / Şi la jele toate tac. / De i-ar spune calului, / Nu cunoaşte glasul lui / Şi numa l-ar amărî / Şi pe drum ar tăbărî! / Mai bine se-nchide-n ea, / Ca floarea la vreme rea. / Singură pe drum de ţară, / Pe murgul cu coama rară; / Străină şi fără casă, / Oare murgul unde-o lasă?” (Pe sub poale de pădure, din volumul Poezii populare din Transilvania, Editura Minerva, 1986. Dicţionar: polcuţă = haină femeiască de stofă)
Scrisori. Scrisorile expediate Reginei Maria de către Barbu Știrbey (în perioada cuprinsă între anii 1909-1937) sunt păstrate în Fondul Regina Maria. Corespondență, Diverse, din cadrul Arhivelor Naționale ale României. Barbu Știrbey s-a aflat în penumbra cuplului regal Ferdinand-Maria, oferind sfaturi sau influențând decizii. El însuși nepot de domn și fiu al lui Alexandru Știrbei, Barbu Știrbey ar fi întâlnit-o pentru prima oară pe viitoarea regină în 1907, în contextul agitațiilor și tensiunilor generate de răscoală, mărturii în acest sens fiind oferite de Anna Maria Callimachi în a sa ”Lumea era toată a mea. Amintirile unei prințese”, Corint, 2015. Ofițer de ordonanță în suita principelui Ferdinand în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic (1913), Barbu Știrbey avea să devină administrator al Domeniilor Coroanei (1914), membru de onoare al Academiei Române și, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, chiar prim-ministru al României (iunie 1927). Scrise în limba franceză, scrisorile integrează formule de adresare criptate (ca măsură de prevedere menită să ascundă natura relației dintre cei doi), iar acestea iau forma unor alăturări de litere aparent fără noimă, dar care reprezintă de fapt secvențe de acronime ce apar ca un laitmotiv, în majoritatea scrisorilor; cel mai des întâlnit este ilymm (acronim pentru engl. I love you, my Marie), dar sunt prezente și ilymmily (I love you, my Marie, I love you), mmily (My Marie, I love you) sau mai simplul Ily (I love you). Acestea sunt inserate fie la începutul scrisorii, în dreptul datei, fie sunt intercalate în text sau chiar la sfârșitul acestuia. Textul scrisorilor trădează emoție, nostalgie și pasiune, chiar dacă tonul acestora este unul mai degrabă ponderat („primele zile ale despărțirii sunt cele care mă derutează cel mai mult, pare că atât de multe lucruri au rămas nespuse, iar sentimentul de a nu mai putea comunica apasă trist asupra tuturor gândurilor. ILYMM… gândul meu ILYMM vă însoțește cu dor și, în ciuda tristeții, vă aprobă din toată inima bucuria de a schimba atmosfera), iar adresarea este cea a unui supus față de Regina sa. Totodată, există pasaje din scrisori care pot trimite însă cu gândul la unele puncte de vedere care au fost împărtășite în epocă de unii contemporani (precum Constantin Argetoianu). Bunăoară, la sfârșitul scrisorii datate 29 iunie 1925, Barbu Știrbey o roagă pe Regină să păstreze, pentru Shadow (principesa Ileana ) „printre sărutările din partea dumneavoastră, și una caldă și afectuoasă, de două ori caldă și afectuoasă, ca nevenind doar de la dumneavoastră. Ich habe Sehnsucht. Ily, Ily. Don’t be too happy!“. (România literară, 2024)
Optimism (?). ” Un studiu recent arată că părerea foarte comună după care maşinismul distruge mâna de lucru este greşită. În America, de pildă, introducerea telefonului automat n’a fost însoţită de o descreştere a numărului personalului, ci de o creştere a lui. În 1920, erau 190 mii operatori telefonici. În 1930, după introducerea telefonului automat, erau 250 mii operatori. Introducerea radiofoniei şi a cinematografului sonor n’a lăsat pe drumuri pe muzicanţi: dela 130 mii în 1920, numărul profesioniştilor de muzică a sporit la 170 mii în 1930.” (Realitatea ilustrată, 1937)
Umor (românesc). După Nichita Stănescu, text inedit, din 1984. Scris, atunci, desigur… cu ”rezervele” de rigoare – dar, cumva, premonitoriu, ca orice text scris de un om liber și talentat, precum Nichita: ”Câțiva amici literari mi-au reproșat faptul că am dat curs publicării unor bancuri prea-cunoscute, hiper-cunoscute, într-o revistă… Ei aveau… și n-aveau dreptate. Locul cel mai nedreptățit de muncă – de veacuri – al poporului român… e spiritul lui, gluma lui, felul lui de a face haz de necaz. Eu mărturisesc că, deși provin din orașul lui Caragiale, nu am umor. Dar la locul de muncă al spiritului românesc, nu ar trebui să ne supere câtuși de puțin ipostaza ”poetului metafizic”, pus în față cu dreptul sănătos al țăranului și muncitorului de a râde plin de cutezanță și astfel – mai ales – de a fi domn pe propria sa inimă. (…) Într-adevăr, nu consider o decădere a muncii mele de poet să o însoțesc, demonstrez, cu bancuri atribuite lui Bulă! Bulă este personajul favorit al unei întregi populații gânditoare! Mi-aduc aminte, cu tandră mirare, de o găselniță a industriașilor niponi, care-și făceau chipul, mare, din plastic, ca tot muncitorul, înainte de ziua de lucru, să poată scuipa pe acea imagine, defulându-se. Bulă este tot ce este rău în noi înșine și tot ce este bine, tot în noi înșine, prin luarea în cunoștință de sine și prin… mustăcire. Așa cum scoțienii își umplu vechile castele cu stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel, stafia cozonacului nostru, fără stafide. Bulă ne prezintă ceva din autoironia curată și sănătoasă, prin care își zâmbește sieși, buna și îngăduitoarea noastră limbă română”. (Nichita Stănescu)