Românii. „Românii au memoria scurtă, s-au obișnuit cu relele și uită lesne pe acei care i-au asuprit. Un ministru ruinează finanțele, îneacă țara în datorii, falsifică instituțiile, violează constituția, calcă legile în picioare, corupe poporul și-l jefuiește, îi este destul să cedeze locul altuia și toate s-au iertat, toate s-au uitat; ceva și mai mult, dacă o striga cât de puțin în contra celui ce i-a urmat, poate trece și de bun patriot. Domnul cel mai hrăpitor, cel mai corupt și mai cinic, cel mai slab și mai prost, găsește totdeauna ciocoi ca să-l servească, lingușitori să-l admire, poeți să-l cânte și publiciști care să-i atribuie calități ce n-a avut, cugetări ce nu i-au trecut prin minte și sentimente care niciodată nu s-au apropiat de inima lui.” (Ion Ghica, Convorbiri economice, ediția a III-a, București, 1879).
Contraste. La începutul anilor 1830, în îmbrăcămintea elitelor boiereşti şi urbane, caftanele, anteriele, şalvarii, ilicele şi alte piese de provenienţă orientală sunt abandonate în favoarea redingotelor, pantalonilor, pantofilor, pălăriilor tip „ţilindru” şi altor haine „evropeneşti” sau „nemţeşti”. În pofida progreselor vizibile, România rămâne o ţară a contrastelor în secolul XIX (şi va continua să fie şi în secolul următor). Cum remarcau străinii care străbăteau regiunea, îndeosebi oraşele capitală, Bucureşti şi Iaşi, palatele erau lângă cocioabe, Dâmboviţa şi Bahluiul erau nişte şanţuri cu apă urât mirositoare, în pofida eforturilor de regularizare. Doamnele şi domnii bine îmbrăcați se intersectau cu mahalagiii cu haine ponosite şi cu ţăranii în iţari şi opinci veniţi să vândă şi să cumpere din oraş, trăsurile elegante trase de cai scumpi treceau pe lângă carele cu boi costelivi, porci liberi scurmau prin grămezi de gunoaie, subliniază istoricul Dorin Dobrincu. (adevarul.ro)
Aspirații. Există în spațiul românesc, în secolul XIX, o „puternică dorință de Europa”. Dorință care se prelungește și în veacul următor. Ea nu era încă o înțelegere a spiritului european, ci doar o privire admirativă față de Occident și o vie intenție de imitație a acestuia: „Să facem și noi ca ei”. Modernitatea a fost înțeleasă ca fiind vest-europeană, ceea ce era normal, și ca fiind în primul rând o mulțime de forme, ceea ce era insuficient. Românilor nu le lipseau doar casele frumoase pe care le admirau în Occident, le lipsea spiritul european, respectiv occidental. Pentru Emil Cioran, identitatea românească era o identitate second-hand, iar România, o țară unde minorul – și ”lasă-mă, să te las!” – era modul existenței. „A fi român înseamnă a fi o ființă cu multă apă în sânge.” Aprecieri dure. Dar nu erau decât dorințe de a transforma o identitate de periferie într-una de centru. De fapt, de a apropia periferia de centru. O construcție intelectuală, aceea a lui Eliade și Cioran, care nu poate fi contrazisă. Eficient, ea poate fi contrazisă doar cu argumente luate din practică, din realitatea imediată. În volumul acesta curge viața modernă reală a societății românești. Dacă nu e prea rapidă această curgere, nu e prea bogat șuvoiul ce vuiește prin trecătorile vechii societăți române, în orice caz, nu se pot contesta, încercările de a grăbi spre progres mersul istoriei noastre economice, culturale, sociale. (Ion Bulei, Românii în sec. XIX-XX. Europenizarea, 2011)
Cântece de lume (din colecția regretatului nostru prieten Dumitru Covalciuc, Cernăuți). Vinovată. ”Aoleo, dealul vuiește, / Bădița pe deal cosește. / M-am spălat, m-am pieptănat / Și m-am dus la adunat. / Și-apoi m-am schimbat frumos, / C-am avut polog de-ntors. / Badea m-o văzut frumoasă / Și-o lăsat iarba să crească. / M-o văzut bine făcută, / O lăsat iarba… că-i crudă. / M-o văzut că mi se șede, / O lăsat iarba că-i verde. / Și-atâta ne-am duruit, / Toată iarba-am tologit. / Și apoi, la judecată. / Eu rămas-am vinovată / Pentru că m-am dus schimbată / Pentru că… nu eram… fată!” Drăguț. ”Frunză verde de pe luncă, / Mi-o găsit bărbatul slugă. / Cât e ziuța de mare / Eu făceam slugii mâncare: / Curechi verde din grădină / Și trei kile de slănină. / Și-l port cu cămeșă nouă, / Și-l hrănesc cu unt și ouă, / Și-l port cu cămeșă bună, / Și-l hrănesc cu unt și spumă. / – Ia-n mănâncă, măi hargate, / Doar te-i face lat în spate! / Acolea, pe apucat / Fac mâncare la bărbat. / Și-i fac borșuț cu fasole / Și bostan, și barabule. / – Mănâncă, mâncate-ar focul, / Dac-așa ți-o fost norocul: / Să mănânci bostan ca porcul!” Strigătură. ”Câte fete-n sat la noi, / Fă-le, Doamne, toate, oi! / Şi pe mine-un berbecuţ, / Să le fac câte-un mieluț!”
Evoluție (2). Există tendința de a compara România modernă cu statele moderne din Occident. De preferat ar fi ca România să fie comparată cu țările care o înconjoară și cu care se poate compara la acea perioadă (sec. XIX). Dunărea. Acest fluviu reprezintă un mijloc de comunicație. La Porțile de Fier se va construi un sistem care să facă Dunărea navigabilă. Fluviul este controlat de o comisie internațională cu sediul la Sulina, pentru că era vorba de controlul gurilor Dunării, iar Sulina avea o poziție geografică bună în acest sens. La sfârșitul secolului XIX-lea, România va dezvolta cel mai mare port modern la Marea Neagră: Constanța. Resursele. România deținea două dintre cele mai importante resurse: petrolul și sarea. Petrolul românesc era de bună calitate, sărac în sulf, ceea ce înseamnă că cheltuielile de distilare sunt mai mici și produsele sunt calitative. La 1900, România era recunoscută ca fiind a treia deținătoare de petrol din lume. Sarea era un produs strategic, pentru că era folosită ca materie primă în industria chimică a fabricării muniției de război. Forța de muncă. Aveam cea mai mare densitate demografică din sud-estul Europei, chiar și din Imperiul Otoman. La 1900, poporul român era de 6, 5 milioane. Dinastia străină. Stabilitatea României vine din faptul că instituția monarhică era deținută de aceeași familie domnitoare, ceea ce nu prea se întâmplă în sud-estul Europei. Serbia are două dinastii ce se luptă pentru putere permanent, iar Bulgaria la fel. În România, dinastia străină reușește să construiască o puternică legătură cu poporul român (începând cu Carol I). (historia.ro)
Ca salcia. ”Prin sălcii vântul se frământă, / La nesfârșit fixându-și straiul, / Ca fata, ce de mijloc frântă, / Își bate rufele cu maiul. / Deposedat, se-mpleticește / În propria-i intimitate, / Ca fata ce, livid, roșește, / C-o prinzi cu poale suflecate. / Ca salcia ce nu mai scapă / De vânt, prin vânturi despletită / E fata, pân’ la brâu în apă, / Ce te atrage în ispită.” (Adrian Erbiceanu, din vol.: Confesiuni pentru doua generații)
Sifon. Afacerea, cunoscută mai ales pe timpul lui Ceaușescu, a revenit în România, scrie gandul.ro. Deși vremurile s-au schimbat, acest produs, foarte popular printre români înainte de anul 1990, se vinde acum cu doar 5-6 lei în supermarketuri. În timp ce există numeroase tipuri de apă minerală de la diverse branduri, se pare că tot sifonul se numără printre preferatele românilor. Sifonul, un tip de apă carbogazificată, este căutat pe tot parcursul anului, fiind o băutură pe care o adoră atât adulții, cât și copiii. Sifonăriile erau prezente în fiecare cartier din București și în țară, până la finalul secolului 20. În ziua de astăzi, sifonăriile au dispărut aproape complet. Apa minerală și sifonul sunt cele mai apreciate băuturi carbogazoase de către români, dar există o diferență între cele două. În timp ce apa minerală este extrasă din izvoarele subterane, sifonul se obține din combinația de apă și dioxid de carbon.
Prostituate… respectate! Un pensionar brașovean, care în tinerețe s-a îndrăgostit de o prostituată, și-a povestit, în urmă cu ani, drama sentimentală prin care trecuse la numai 20 de ani. Ioana era venită din Moldova și lucra ca slujnică. Ca să-și completeze veniturile, a început să se prostitueze la un bordel, La Silagy. Casa de toleranță se afla pe strada Mihai Viteazul. Era o clădire lungă de 40 de metri, în care erau amenajate camerele. În capăt se afla un restaurant. ”Ioana avea un păr lung, blond și creț și niște ochi albaștri pătrunzători. Am ales-o pe ea. De atunci am venit în fiecare zi la bordel timp de 6 luni. Chiar dacă nu mi-a fost deloc ușor să strâng atâta bănet“. Lucra la o fabrică de săpun. Toți banii câștigați se duceau pe Ioana. „După jumătate de an m-am decis s-o cer de soție. Nu-mi păsa că este prostituată, voiam să fie numai a mea. Am băut ceva rachiu, am cumpărat flori și m-am dus La Silagy. Când am intrat, matroana mi-a spus că Ioana este cu un alt client. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Eram gelos. Am trecut holul în fugă și am intrat la ea în cameră. Un bărbat tocmai își trăgea pantalonii. Ioana s-a ridicat din pat și m-a întrebat ce caut acolo. I-am răspuns că vreau să fie soția mea și că o iubesc. A început să râdă în hohote. Mi-a spus că nu mă iubește. Că sunt un simplu client”… (monitorulexpres.ro)