Păstorel și Securitatea. În 1960, scriitorului i-au fost confiscate manuscrisele, o mare parte din bibliotecă şi a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Era învinuit pentru fabula Măgarii şi libertatea, care includea subtilele versuri: „Să nu ne mai pese de păstor şi nici / De stăpân şi bice: Suntem bolşevici“. La interogatorii, i-a cerut să divulge pozițiile prietenilor săi față de regimul politic, iar el a informat Securitatea despre lipsa aparentă de loialitate a Mariei Tănase. A făcut închisoare cu celebrul lot Noica-Pillat, începând din 1961. Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară din dosarul nr. 201/1960 arată sec: „Al. O. Teodoreanu e condamnat la 6 ani de închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie pentru uneltire contra ordinei sociale“. A stat 3 ani, căci a fost graţiat. La 14 martie 1964, Păstorel Teodoreanu moare din cauza unui cancer pulmonar. Până în ultima clipă, fără nicio iluzie, şi-a permis însă suprema eleganţă de a întâmpina tot cu vorbe de spirit. „Moartea lui a fost exemplară“, remarca Alexandru Paleologu în Spiritul şi litera. A fost înmormântat în cavoul familiei Delavrancea din cimitirul Bellu. A lăsat, drept epitaf în patru versuri, cel mai frumos adio: „Aici zace Păstorel, / Om ales şi spirit fin, / Dacă treceţi pe la el, / Nu-l treziţi, că cere vin!“
Păstorel Teodoreanu, pistolar? Inegalabilul Păstorel (1894, Dorohoi, d. 17 1964, București), înarmat cu un pistol pe care îl agita nervos, a intrat într-o dimineaţă în redacţia unei publicaţii. Pentru că-şi permisese să facă aluzii răutăcioase legate de pasiunea epigramistului de a trage la măsea, Păstorel i-a aplicat câteva palme scriitorului Ion Călugăru. Literatul a chemat poliţia, dar pistolarul a fugit ca din puşcă. Până seara, fugarul a reuşit să scrie chiar şi o miniepigramă pe această temă: „Călugărul din vechiul schit / A fost măgar şi l-am plesnit…“ (Revista Epigrama)
Trădare? Unul dintre apropiaţii Mariei Tănase a fost şi Păstorel Teodoreanu, care o cunoscuse pe artistă în 1930. Luaseră de mai multe ori masa împreună şi se împrieteniseră. În 16.02.1960, Teodoreanu Alexandru, „născut la 30 iulie 1894, în Dorohoi, fiul lui Osvald şi Sofia, de profesie scriitor”, era reţinut de Securitate şi declara la „interogator”: „În perioada aprilie-august 1944 întâlnit-o pe M.T. şi pe soţul ei, Sachelarie. Prin 1952 am fost la M.T. într-un bloc de lângă Muzeul Simu, pentru a-i duce nişte versuri, rugând-o să găsească pe cineva care să-i compună o muzică ce, transpusă pe versurile mele, să fie cântată de ea. Prin 1958 am fost la M.T. pentru a-i cere lui Sachelarie o sumă de bani ca împrumut, însă am fost refuzat de acesta, pe motivul că n-ar avea. Mai menționez că am mai fost la M.T. prin 1953 sau 1954, fiind chemat de ea cu ocazia unei aniversări. Am băut mai mult, şi din această cauză nu-mi amintesc nimic din cele ce s-au discutat.” Deşi iniţial spune că nu mai ţine minte ce au vorbit, revine asupra acestui punct: „Am purtat cu ea discuţii numai pe teme populare, despre cântecele culese de ea din folclor. Discuţii cu caracter politic n-am purtat. Însă, din unele manifestări ale ei şi din unele expresii, respectiv prin faptul că îşi manifesta nemulţumirea faţă de salariul care-l avea, era nemulţumită de cântecele care i se cereau să le interpreteze: ”Ăştia îmi cer să cânt cutare cântec”, mi-am dat seama că nu este ataşată regimului democrat-popular”. Probabil, înspăimântat de securişti, Păstorel o trădează în final. (jurnalul.ro)
Păstorel despre prima noapte. În ciuda cavalerismului pe care l-a ilustrat, la modul său boem, întreaga viață, Păstorel era și el om (bărbat, adică) și îi erau la îndemână și obiceiurile mai prozaice, lubrice ale tagmei. El atacă în stihuri mai deocheate, decesul fecioriei: „Plângea fecioara stând pe spate, / Cu trupul frânt și gândul gol: / «O fi fetia un simbol, / Dar Guță… e realitate»”. Oh, tristă și nedreaptă soartă, care-l lași chiar pe Guță să culeagă, grobian, desigur, dulcele polen al fragedei făpturi! Probabil același tembel ipochimen poate da naștere, în gonflabila-i vanitate, și ipotezei deflorării ca izbânda supremă a bărbatului bădăran: „Îmi ziceam și eu, odată, / Iar acuma, zi și tu: / Vei fi fost la mă-ta fată / Dar la mine jur că nu!”. „Spusu-mi-a un bețivan / Priponit contra perete: / «Fetele din Popa Nan / E celebre, dar nu-i fete»”. Are și celebritatea prețul ei. Unele dintre așa-numitele vedete care umplu ecranul televizorului și paginile colorate ale revistelor de profil ar putea să confirme! (zf.ro)
Carieră. Până să devină cunoscut ca epigramist, Alexandru Osvald Teodoreanu a fost judecător la Turnu Severin, dar cariera lui de magistrat s-a curmat brusc, după 1918, în urma respingerii unei acțiuni intentate de către un cetățean a cărui soție părăsise domiciliul conjugal pentru un alt bărbat. Apelativul „Păstorel” era un privilegiu al intimilor, în vremea copilăriei și adolescenței – povestește prietenul său Alexandru Paleologu în prefața cărții Epigrame și alte rime vesele. „Am asistat nu de zeci, ci, probabil, de sute de ori la compunerea unor astfel de improvizații – își amintește Alexandru Paleologu – majoritatea erau gustate pe loc, mulțumită stării euforice a momentului, dar și cele mai reușite, strălucitoare, sclipitor de spirituale, făceau neîntârziat circuitul întregului parametru al limbii române. În felul acesta porecla Păstorel s-a prefăcut în renume.” Alexandru Paleologu își amintește că în vremea când fusese arestat și anchetat la Securitate, prin ușa deschisă, pe coridor, a trecut Păstorel, cu ochelari negri de metal și cu mâinile la spate, urmat de un gardian. L-a văzut pentru ultima dată atunci, în sala de judecată la Tribunalul Regiunii a II-a Militară. Era sub supravegherea unui tânăr locotenent major când epigramistul l-a rugat de față cu toată lumea: „Domnule locotenent major, în celulă am compus un sonet; vă rog, să obțineți să mi se dea o foaie de hârtie și un creion, să vi-l încredințez dumneavoastră, ca să nu se piardă; e pentru soția mea”. Locotenentul l-a refuzat, iar gardianul l-a apostrofat: „Ei, fir-ar ai dracului, banditule, nici aici nu te lași de prostii!” A executat trei ani de pedeapsă și a fost grațiat. Întors acasă, s-a căsătorit, deși avea o vârstă înaintată, apoi și-a reluat ocupația de degustător de vinuri. Cât a trăit, a continuat să scrie epigrame, cu miile, dăruindu-le cu generozitate și credință. Publicate în volumele: Vin și apă, Tămâie și otravă, Pahare și săgeți, arată avalanșa în care izbucneau versurile atunci când autorul era stârnit. Se povestea că, la petreceri stropite cu vin, Păstorel Teodoreanu spunea că scria epigrame așa „cum o domnișoară de pension face zilnic exerciții la pian” sau „cum face găina ouă”, echivalând cu o profesiune de credință. Potrivit unei legende urbane, pedeapsa comuniștilor pentru Păstorel ar fi venit tot în contul unei epigrame. În 1948, autoritățile bolșevizate schimbaseră numele bulevardului desprins din latura de răsărit a Palatului Victoria, din Șoseaua Napoleon Bonaparte în Strada Ilie Pintilie (numele unui militant comunist), prilej de reacție promptă (și savuroasă) a vestitului epigramist: „Dac-o fi şi-o fi să fie, / Ce-o s-ajungi tu, măi Ilie, / Bonaparte Pintilie / sau Napoleon Ilie?” Intervenția nașului. Se spune că atunci când a citit epigrama, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceferistul ajuns în fruntea țării, ar fi reacționat enervat în fața lui Mihail Sadoveanu, unul dintre oportuniștii care interveniseră pentru salvarea lui Păstorel (căruia îi era naș): „Să mai stea!”. Păstorel Teodoreanu n-a murit din cauza vinurilor, nici a femeilor, pe 17 martie 1964, ci de cancer pulmonar. A fost înmormântat în cavoul familiei Delavrancea de la cimitirul Bellu, din București, căci erau rude. ”Prin 1936, medicii îl trimit la băi la Karlsbad. Îl suspectau de ciroză. De acolo, trimite cărți poștale familiei și prietenilor, scrie catrene, epigrame, parodii, cu gândul la vin: „Bând această băutură infamă / Mi-aduc aminte singurul refren / Ficatul mi l-am dăruit vinurilor / Inima, doamnelor”. (ziarulmetropolis.ro)
