Cockteil… cu amor, umor și poezie. Pălăriile tovarășului Emil Bobu

Motto.O pălărie este un obiect folosit pentru acoperirea capului din mai multe motive. Aceasta poate fi purtată ca protecție împotriva anumitor elemente, pentru motive religioase sau ceremoniale, pentru siguranță sau ca un accesoriu de modă. În trecut, pălăriile au fost un indicator al statutului social. În armată, acestea pot indica naționalitatea, funcția deținută, arma.” (wikipedia)
Lupoaica.„Bade Ioane, se întreba cu jale / mai înainte ca licoarea să-și beie, / tu care ai domesticit animale / de ce nu poți domestici o femeie!? / Lacrima-i cade – pic! – în paharul cu bere: / – Așa e mai bună…., râde cu fața-n pufoaică: / – La viața mea, am crezut că iubesc o muiere, / dar, domnii mei, am iubit o lupoaică… / Împărțisem cu ea patul, fereastra, cutia poștală… / povestea sorbind din pahar licăr luna, / ca să trezească mesenii din piroteală: / – E greu să iubești femeie și Lup împreună… / Și-apoi când toată lumea uita de dânsul, zicea, / târziu de tot cu vocea suferindă: / – Chiar și acum ea mușcă din inima mea, / când cine știe prin care coclauri colindă…” (Nicolae Dabija)
Emil Bobu.Pe Emil Bobu, cel mai slugarnic, longeviv și „primitiv” apostol al lui Ceaușescu, mi-l amintesc purtând mereu fie șapcă, fie, mai apoi – de când însuși dictatorul va începe să poarte acest accesoriu „burghez” – o pălărie săracă, modestă, cu boruri mici (mai degrabă o șapcă având cozoroc circular, aș zice). Ca să vedeți câte ne poate dezvălui despre personalitatea purtătorului un simplu acoperământ de cap! Astfel, pălăriile liderilor comuniști mai vechi, cei „școliți în capitalism” – „demascându-le”, implicit, acestora, ca să folosesc, cu delicii, limba de lemn a anilor ’50, origini și tendințe burgheze, nu tocmai sănătoase – erau frumoase, de calitate, cu boruri largi, umbroase, boierești. Iar cei ce le foloseau aveau o anumită distincție înnăscută ori, poate, cultivată în a le purta, asortate corect momentului și vestimentației de calitate, de o eleganță neostentativă. Observația este valabilă, cred, pentru Lucrețiu Pătrășcanu și I.G. Maurer, ca să nu mai amintesc de „moșierul” convertit la comunism Petru Groza. Până și pe Dej – bărbat arătos, un hedonist bine deghizat și discret (cu amante între celebre actrițe ale vremii!) – hainele stăteau, parcă, mai bine ca pe Ceaușescu. Asta ca să nu mai amintesc de Lenuța și de șleahta ei de tovarășe cu coc, pe care orice haine ai fi pus tot șleampete arătau. Emil Bobu, cel născut la Văculești – Botoșani, nu avea, bietul, cum să gândească ori să se poarte altfel. El însuși va declara că îi ura pe moșieri și chiaburi, inclusiv pe boierul Scarlat, pe moșia căruia întreținea și scotea la arat șase boi. „Îmi plăcea să lucrez la arat – va scrie el – dar să știu că folosul muncii mele nu intră în buzunarul unui jnapăn care nu mai poate de bine și trăiește pe seama noastră, într-un lux ciocoiesc”. Bobu va reconsidera, însă, pălăria ca accesoriu identitar, alături de alte markere ale „luxului ciocoiesc”, atât de invidiat și urât de copilul sărac dintr-un sat sărac: va pohti, discret, la mulinete și electronică japoneze, ori la puști cu plăcuțe de aur cu monogramă. Dar asta va fi numai după 1973, când va deveni un temut ministru de interne. Calitate în care va reînvia operațiunea „Peregrinul” (vânzarea nemților și evreilor). Rezultate? Excelente: aproape 8 milioane de dolari încasați (oare unde or fi banii, că fidelul Emil a murit sărac, cum vom vedea!?), doar în perioada ’73-’75!? Un înalt ofițer DIE declara – în contextul marii anchete declanșate de fuga lui Pacepa, în 1978 – că „tov. Ministru Bobu mi-a cerut să-i procur o pălărie frumoasă – dar nu cu boruri prea mari, ca la capitaliști – dar care să fie, musai, din păr de iepure”. Omul aduce de la agentura noastră spionistică din Koln obiectul cerut, dar Bobu strâmbă din nas: e din fetru, cu boruri prea mari, „e una de prim-ministru”, eu vreau una cum am zis: cu boruri mici, dar din păr de iepure! Ordinul a fost executat (deși, scrie cu năduf ofițerul, E.B. a omis să-i restituie, la schimb, pălăria „greșită”). Cu toată „criza pălăriilor”, Ceaușescu îl păstrează în top până la urmă pe omul lui de bază (prim-secretar al regionalei/județenei de partid Suceava până în 1972), pe care, aflat în prima lui vizită la Suceava după „înscăunare”, îl găsise dormind, ca un câine de pază, pe preșul din holul Casei de Oaspeți din zona Brădet! Bobu va fi invitat în elicopterul fugii – alături de Manea Mănescu (pe care, cine știe, l-o fi invidiat, în sinea lui, la despărțirea de la Snagov de Ceaușești, pentru ideea de a-i pupa mâna stăpânului suprem!?) – și va porni imediat, cu o mașină – precum un câine dresat – în căutarea binefăcătorului lui. Exemplară rămâne obediența extremă a acestui slujbaș-preș. De la adresarea către labradorul lui Ceaușescu: „Vă rog frumos, stați cuminte, tovarășe Corbu!”, la frica de a trage cu pușca la vânători, ca nu cumva, din greșeală, să nimerească un trofeu mai mare decât al Tovarășului, până la obligarea prim-secretarilor de județ de a raporta producții agricole mincinoase, Bobu a fost sluga perfectă! Păcat că spiritul său mai bântuie – ca o stafie imortelă! – în mintea, opțiunile conducătorilor noștri de azi, mai mari ori mai mititei! P.S. Păi, era să uit taman încheierea, încununarea! Pălăria, cum altfel!? La moartea uitatului Emil Bobu – pe 12 iulie 2014 -, presa română descoperă, oarecum uimită, că-l cam ignorase ! Omul locuia – după ce fusese eliberat din închisoare – la etajul întâi al unui bloc oarecare din cartierul Floreasca (e drept, în singurul apartament ce avea gratii puse la ferestre în acel bloc!). Devenise un anonim, care își făcea cumpărăturile zilnice – câte o pâine, un sfert de salam, juma de kil de roșii – de la magazinul din colțul blocului. Aproape că mă înduioșează – sincer – naivitatea, devotamentul total al acestui activist de Botoșani, devenit organic, definitiv dependent de „părinții lui politici”: Nicolae și apoi Elena (cea cu care juca nesfârșite partide de șeptic ori de „popa prostu”, având, însă, mereu grijă să piardă, ca să nu o supere pe Elena). O întrebare ar putea fi validă: cum explicăm că mulți lideri comuniști intrați iute în biznis au izbutit, iar bietul Emil Bobu – cel care a obținut, discret, 8 milioane de dolari pentru România – își cumpăra, la zenit, câte un sfert de parizer (o fi fost cu soia… ori fără!?) de la parterul blocului? O fi fost mai naiv ori (poate?) cinstit în felul lui! Și acum, cireașa, mă rog, „pălăria” de pe tort: vânzătoarea acelui mic magazin de bloc va declara: „Domnul Bobu, vecinul nostru, cumpăra câte puțin și de aceea venea zilnic la noi. Acum două săptămâni chiar ne-a cerut să-i comandăm o pălărie ușoară, de vară. Dar nu chiar ca acelea de la chinezi – ne rugase – ci ceva mai bun, mai de calitate! Cam în două zile ne va veni pălăria! Păcat că săracul nu a mai apucat să se bucure de ea, Dumnezeu să-l ierte!” Mare belea cu pălăriile astea, zău! Cât despre capete… pe altădată.
Fără pălărie în Tribunal.„O măsură care nu e privită cu mare simpatie de către împricinați și public vine de la Tribunalul Suceava. Se spune că nimeni nu are voie să pătrundă în Palatul Justiției cu pălăria în cap, cum se făcea până acum. Fiecare este obligat ca, în schimbul unei taxe de 2 lei, să-și lase pălăria la ușa dela intrarea în local. Descoperirea capetelor la intrarea în Tribunal are darul să mărească atmosfera de respect și cuviință care trebuie să domnească în templul dreptății”. (Ziarul Suceava, 13 Decembrie 1934)
Chapeau bas!În zilele noastre, purtătorii de pălării nu se mai plimbă pe străzi. Dar a existat o vreme în care pălăria, de asemenea simbol al virilității, era un articol vestimentar esențial. Pentru a arăta respect, deferență față de cineva, aveai atunci în principal două posibilități: fie te-ai înclinat, fie ți-ai dat jos pălăria (ai putea chiar să le combini pe cele două). Din această formă de salut respectuos, încă din secolul al XVII-lea, expresia a devenit, chiar dacă nu ai pălărie, una care marchează atât respectul, cât și admirația. Cât despre ”Chapeau!”, este o formă scurtată, o interjecție (deseori însoțită de o mișcare în sus a degetului mare), menită să marcheze admirația.
Céline Dion, o dragoste cât o viață. Toată lumea știe frumoasa (și scandaloasa, la început!) poveste de dragoste dintre Céline Dion și soțul ei, René Angelil. Atunci, tânăra lansată de celebrul manager, Céline, se îndrăgostește nebunește de Pigmalionul ei. Singurul bărbat din viața ei, sufletul ei pereche. Céline i-a dedicat albumul Encore un soir.
Patriotism galic. „Noi, francezii, avem cea mai bună mâncare, cele mai bune vinuri și cele mai faine și diverse plăceri sexuale, de la Creație încoace. Asta este suficient pentru a face diferența”. (Frédéric Dard – San Antonio)
Test.„Bucătăria este locul în care vei vedea dacă cei apropiați comunică cu adevărat cu tine: în afară de pat, este singurul loc din casă care este cu adevărat intim”. (Roger Fournier)