Cockteil… cu amor, umor și poezie. Obiceiuri

Fecioară. Fecioara, Venus ori Minervă,/ A fost de Domnul concepută/ Ca o cutie de conservă /Nedesfăcută… (D. Căpruciu).
Regret. ”Chiar pentru cea mai castă femeie, vine o oră când are nostalgia prilejului trecut… de a nu mai fi fost, atunci… castă.” (Diderot).
Supraviețuitorul (2). Din cartea 139 de conversații cu Molotov (1890-1986) – cel mai influent – după Stalin – dar și cel mai longeviv (atît ca durată a aflării sale la vârful puterii, cât și ca ani de viață) dintre liderii sovietici: „Problema țărilor Baltice, a Ucrainei de Vest și a Basarabiei am decis-o cu Ribbentrop în anul 1939. Nemții nu au acceptat cu prea multă plăcere că am anexat Letonia, Estonia și Basarabia. Când, peste un an, în noiembrie 1940, am fost la Berlin, Hitler m-a întrebat: «Ei, bine, îi reuniți pe ucraineni, bieloruși, ei, bine, pe moldoveni, asta se mai poate explica, dar cum explicați lumii întregi Țările Baltice?». I-am spus: «O să vă explicăm!». Iar Basarabia nu am recunoscut-o ca fiind a României. Mai țineți minte, pe harta noastră fusese hașurată. Așa că, uite, când am avut nevoie de ea, îl chem pe Gafencu (de fapt pe ambasadorul Gheorghe Davidescu – n.a.) și îi dau un termen să-și scoată armata și noi să o aducem pe a noastră. «Haideți să cădem la înțelegere». El mi-a spus imediat: «Trebuie să-mi întreb guvernul». Desigur, a albit de tot. «Întrebați-l și veniți cu răspunsul». A venit după aceea. – Iar cu germanii v-ați înțeles că nu vă vor împiedica cu Basarabia? – Când Ribbentrop a venit, atunci ne-am înțeles. Am vorbit în treacăt direct despre România, de acolo i-au contactat pe nemți. – Hitler le-a spus: «Dați-o rușilor, o să v-o dau repede înapoi!». Ei, românii, au fost sub conducerea lui tot timpul…În anul 1939, cînd a venit Ribbentrop, pe atunci nu știam foarte bine geografia – spune Molotov extrem de serios -, vedem granițele dintre state: Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Îi prezint solicitarea: granița trebuie trasată astfel încât Cernăuțiul să vină la noi. Germanii îmi spun: «Păi niciodată! Cernăuțiul n-a fost la voi, a fost mereu în Austria, cum de puteți să-l cereți?». «Ucrainenii îl cer! Acolo trăiesc ucraineni, ei ne-au dat indicația!». «Dar nu a fost niciodată în Rusia, a fost mereu o parte a Austriei, iar mai apoi a României», spune ambasadorul Schulenburg. «Da, dar trebuie să-i unim pe ucraineni! Trebuie s-o rezolvăm. Iar ucraineni acum sunt și în Ucraina. Nu se poate așa. Cum așa?». Cum se numește asta…A, da… Bucovina…(Ciudată amnezie a lui Molotov! – n.a.). S-a învârtit neamțul, s-a învârtit, apoi: «O să raportez guvernului». A raportat și acela (Hitler) a acceptat. Cernăuți, care nu a aparținut niciodată Rusiei, a trecut la ruși și rămâne și acum. Dar în acel moment, germanii erau astfel orientați că nu trebuie să-și strice relațiile cu noi, să le rupă definitiv. Apoi mi-au spus oameni care au fost la Cernăuți: uite, cică am fost acolo înainte, era ordine, dar acum totul e dezorganizat, e atâta harababură…Delimitarea decisivă a fost după război. Unii se mirau: ce treabă au aici Cernăuțiul cu Rusia? Niciodată nu a fost așa ceva! Nu eram proști. Și nimeni, cel puțin, dintre adversarii și aliații noștri, nu ne-a luat de proști. Nu țin minte vreun caz. (…). Îl întreb pe Molotov, nu pentru prima dată: – Ce protocol secret a fost semnat în timpul tratativelor cu Ribbentrop, din anul 1939? – Nu mai țin minte (sic!)”.
Portret. ”Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă/anii – nu știu bine când s-au adunat:/mai iubind o fată, mai ratând o carte,/mai plesnind din biciul râsului curat;/Mai lovit de soartă, câteodată-n față;/mult mai des, din spate – de ”prieteni buni”;/mai uitat în somnul alb, de dimineață;/mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;/Mai sedus de glorii care n-au să vină;/mai tratându-mi clipa pentru-un ceas fictiv;/mai stingând lumina tâmplelor, alpină;/mai cerând ninsorii tainicul motiv;/Mai purtând pe umeri munții iluzorii;/mai glumind cu mine ca să nu mă dor;/mai căzând din șaua certă a rigorii;/mai cutremurat de-un frig interior;/Mai mințind de dragul unui alt dor – sudic;/mai visând la umbra morilor de vânt;/mai pândind amurgul simțurilor, ludic;/mai crezând în rima plânsă de cuvânt…/Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte/anii pe din două, leneș alternând:/mai ratând o fată, mai iubind o carte…/până unde, totuși, până unde? Până…când?” (Laurențiu Ulici)
Obiceiuri. E musai, se știe, ca un ambasador să cunoască și să respecte, să urmeze, cu orice risc, obiceiurile țării în care e trimis! Voi rezuma pățania generalului Sebastiani – un „compatriot” corsican al lui Napoleon, trimis de acesta să-i ajute pe turci să respingă, în 1806, atacul ruso-englez împotriva Constantinopolului – în relatarea mustoasă a lui Neagu Djuvara (Amintiri și povești mai deocheate). Bref: elegantul, educatul franțuz Sebastiani, încearcă să se arate cât mai simpatic turcilor, iar ei căutau să-l cinstească la superlativ. Marele Vizir – înconjurat de vreo 20 de viziri și pașale – dă o masă copioasă în onoarea ambasadorului. Spontan, Marele Vizir a tras o teribilă râgâială, urmată de un cor de râgâieli ale subalternilor. Traducătorul explică: – Asta va să zică, Excelență, că Stăpânul nostru a mâncat bine! Sebastiani trage aer în piept și produce și el, politicos, o mică, palidă râgâială. Urmează desertul: cafele, rahat, halviță, fel de fel de alte dulciuri. Deodată, Sebastiani este din nou surprins: Marele Vizir dă un „vânt”, o adevărată bubuitură, urmată, imediat de salve trase – ca la o comandă din artilerie – de supușii comeseni. Tălmaciul explică: – Asta va să zică: Stăpânul nostru digeră bine! Sebastiani, cuprins de panică (fiind, el, bietul, silit, pedepsit chiar de copil să evite în public aceste zgomote necuviincioase), se screme și – citez textual din N. D. – „scoate, chinuit, o bășinică firavă, subțire: țiiitt!”. Dragomanul tălmaci se apleacă spre franțuz cu un zâmbet complice și-i șoptește la ureche: – Asta va să zică, Excelență, că Excelența voastră e (încă) virgină!?”. P.S. Pățania „virginului” ambasador îmi readuce în minte necazul moldoveanului nostru, logofătul Tăutu (cu biserică în Bălineștii Sucevei). Trimis de Ștefan în ambasadă la Stambul, Tăutu dă dintr-o sorbitură pe gât, (ca pe un păhărel de țuică), odată cu toastul aferent – „Trăiască Măria-Sa, Sultanul!” – ceșcuța cu cafea fierbinte, ce i-a ars gâtița. Fără a schița, totuși, scrie cronicarul, vreun gest de disconfort! Un diplomat perfect…
Fericire. ”E o fericire să fii iubit. E una și mai mare: să iubești. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea.” (Alexandru Vlahuță)
Sărăcire (comunistă). “Sâmbătă 14 iunie 1952. Ca toți burghezii și moșierii programați la lichidare… trăiesc și eu din vânzări. Mi-am vândut la început puținele bijuterii ce aveam de la părinți. Ceasornicul cu lanț de aur al mamei mele….Apoi covoare și mobile. Un pat cu tot dichisul lui…Apoi o canapea și fotolii de piele…După mobile a venit rândul îmbrăcămintei. Am vândut în primul rând smokingul ieșit din modă la comuniști, haine vechi și noi, ce nu-mi erau de strictă trebuință. Nevasta-mea și-a dat blana rămânând într-un palton dăruit de o mătușă. Am trecut apoi la vânzarea de lenjerie. Fețe de masă, cearșafuri, șervețele, prosoape. Încălțăminte veche. Tacâmuri. Farfurii, pahare, sticlărie, unele de preț. De cărți am uitat să spun, că ele au fost ultimele obiecte de vânzare. În sfârșit acum a venit rândul micilor obiecte – tabachere , port-țigări, portofolii mici, de buzunar…Nu știu ce să mai vând…”(Ctin Rădulescu-Motru Revizuiri și Adăugiri 1950-1952 ). (Din Stelian Tănase – Fragment inedit din Zvonuri despre sfârșitul lumii, ediția a doua, revăzuta și adăugită, editura Corint)
Călăriri. Azi soția m-a uimit / Am motive s-o ador, / Că a fost la călărit / Cu vestitul antrenor. (Marian Popescu)
Sex. 1. – Care este diferența dintre o partida de sex cu soțul și una cu amantul? – Cam de vreo jumătate de oră…2. Tânăra soție își arată nemulțumirea în fața soțului vizavi de dorința continuă a acestuia de a face sex. – Voi, bărbații, sunteți obsedați să faceți cât mai mult sex! Sunteți, de multe ori, grobieni, sălbatici, lipsiți de tandrețe, de afecțiune. Vreți doar sex, sex, sex, în vreme ce noi, femeile, vrem doar atenție…Soțul o urmărește cu multă atenție și înțelegere. A doua zi, când ajunge acasă, se dezbracă în mare viteză și dă un strigăt ca de asalt: – Atențieee!
Lili Marlen. ”Furișat prin stepă ca un lup stingher/trupul tău de aur l-am văzut pe cer,/oricare floare ce-o zăresc pe drum,/e-al tău parfum, e-al tău parfum,/O, Lili Marlen, o, Lili Marlen./Moartea ne-nsoțește veselă pe drum,/simt și-acum în aer doar al ei parfum,/chiar dacă nu ne vom mai revedea,/rămâi a mea, numai a mea,/O, Lili Marlen, o, Lili Marlen./Șuieră katiușa peste-al meu mormânt,/poate-n noaptea asta mor cu tine-n gând,/hai culege-mi floarea roșie din piept/căci eu te aștept, chiar te aștept,/O, Lili Marlen, o, Lili Marlen.” (Mircea Dinescu)