Motto: „Paroxismul invidiei. Invidios pînă şi pe nefericirile Celuilalt”. (Gheorghe Grigurcu).
Ce este invidia? Invidia este cea mai sinceră formă a recunoaşterii. (Wilhelm Busch). Multe proverbe sau ziceri populare care ne definesc etosul favorizează individualismul și competiția în răspăr cu ceilalți. Și invidia, ca dovadă intrinsecă a propriului eșec. Iată doar cîteva: Să moară și capra vecinului. Cine e harnic și muncește are tot ce vrea, cine-i leneș și ciordește are tot așa. Ce e al meu e-al meu, ce-i al tău e tot al meu. Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard. Cine sapă groapa altuia cade tot el în ea. Ce-i de haram venit, de haram se va duce.
Într-un film artistic de dinainte de 1989 (scenariul, cred, aparținea lui Eugen Barbu) ni se prezintă un nou șef proletar, care vrea să se culce cu o fostă „burgheză” în schimbul rămânerii acesteia în casa ei. Femeia îi spune, delicat, că acceptă, dar ”du-te și fă un duș pînă una alta”. Iată o altă formă de răzbunare, rod al unei invidii îndelung dospite de calicul ajuns în fruntea mesei: posesia fizică a unei femei din fosta înaltă societate ori a uneia celebră, de succes.
E știut apetitul lui Gheorghiu-Dej pentru femei frumoase și cu notorietate: Dina Cocea, Michelle Morgan (după care trimitea avionul la Paris) ori Lucia Sturdza Bulandra. Să fim drepți: cedarea acestor doamne nu era lipsită de calcule, de avantaje pentru ele. Într-o carte de memorii am citit că marea actriță al cărei nume îl poartă azi un teatru bucureștean l-a sunat direct pe „Ghiță” într-o iarnă în care Bucureștiul era îngropat sub troiene. Acesta a trimis imediat niște tancuri pentru a deschide drum spre teatrul înconjurat de nămeți.
Revin la acele vremuri de schimbări radicale, de fracturi și zguduiri socio-politice, în care invidia exacerbată produce drame și în familii aparent solide, așezate. Prin anii ’50, o (vorba vine!) onorabilă doamnă, bine situată, începe să-și toarne la securitate soțul, un descurcăreț negustor-traficant de opere de artă și alte obiecte vechi, de patrimoniu, disponibile în acele vremi tulburi. Motivul? Bărbatul o privea de sus, ironizându-i lipsa de cultură și originea modestă. Astfel că femeia îi pune în cârcă vrute și nevrute: deținere de valută, legături cu „dușmanii poporului” etc. Mai mult, se oferă, pe recamierul Louis XV din confortabilul apartament ofițerului de legătură. Ce pleașcă pe fostul ceferist, devenit peste noapte securist! Amorul de conjunctură nu-l va împiedica pe vajnicul apărător al siguranței naționale să acuze în raportul său final „desfrânarea unor femei din clasa burghezo-moșierească”. Urmarea? Cuplul este evacuat din locuința proprie, valorile confiscate, iar credulei doamne, multiplu „colaboratoare”, i se oferă o cămăruță la demisol, ocupată în vremurile bune de servitori. Oricum, o soartă mai blândă decât cea a soțului denunțat din pură invidie feminină, care va face câțiva ani buni de pușcărie.
Potrivit studiului GfK, invidia anulează bucuria, inhibă reacțiile, blochează evoluția, consumă energia, introduce oboseală, boală și depresie. Mai mult, e posibil ca invidia să fie transmisă urmașilor ca stil comportamental și ca atitudine față de ceilalți, deoarece poate fi un comportament învățat. Spre exemplu, când părinții își întreabă copilul ce notă a luat colegul lor de bancă la un test ori ce marcă de telefon mobil i-au cumpărat părinții. Boală grea și virală, invidia! Cele mai urâte sentimente – ura şi invidia. (Maica Tereza).
Invidia, în citate.
Oamenii îndrăzneți și curioși sunt de obicei invidioși. (Francis Bacon).
N-am cunoscut niciodată invidia, în afară de invidia pentru cei care au reușit să fie căsătoriți fericiți. (Jean Paul Getty).
Nu-i pizmuiești pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce ești plin de invidie față de posesorii de bunuri, față de cei care cunosc bogăția și gloria. (Emil Cioran).
Numărul celor care ne invidiază confirmă capacitățile, valoarea noastră. (Oscar Wilde).
Compătimirea se primește cadou. Invidia trebuie câștigată. (Robert Lembke, jurnalist si tv-moderator german).
Suntem nefericiți doar din cauza ideilor false pe care le avem despre fericirea celorlalți. (Anonim).
Invidia este cea mai întunecată otravă a sufletului și ștampila care poartă cel mai bine amprenta josniciei tale. (Hypolite de Livry, Gânduri și reflecții, 1808).
Toată fericirea stârnește puțină ură: nu cerem nimic mai bun decât să ne imaginăm că cei care se bucură de ea au o greșeală gravă față de noi, ceea ce ne permite să dăm un nume ceva mai nobil acestui sentiment josnic și rușinos al cărui nume adevărat este invidia, resentimentul, mândria legitimă, demnitatea vătămată. (Alphonse Karr, O călătorie în jurul grădinii mele, 1845).
Invidia pe care săracii o simt față de bogați este o glumă în comparație cu ura proștilor față de oamenii deștepți. (Jan Greshoff).
Invidia îi roade pe invidioși precum rugina mănâncă fierul. Dacă dorința ar fi o febră, mulți oameni s-ar îmbolnăvi. (Proverb provensal).
Invidia este un scorpion care se înțeapă singur. (Proverb german).
Invidia este suferința nebunului. (Proverb german).
Lolita. Romancierul ruso-american Vladimir Nabokov (1899-1977) și-a terminat romanul Lolita în decembrie 1953, la cinci ani după ce l-a început. Romanul se remarcă prin subiectul său controversat: protagonistul și naratorul, un profesor de literatură francez de vârstă mijlocie, sub pseudonimul Humbert, este obsedat de o fată americană de 12 ani, Dolores Haze, pe care o molestează sexual după ce devine tatăl ei vitreg. Romanul a fost scris inițial în engleză și publicat pentru prima dată la Paris în 1955 la editura Olympia Press. Mai târziu, a fost tradus în rusă de către Nabokov însuși și publicat în New York în 1967 de Phaedra Publishers. Romanul a fost adaptat într-un film de Stanley Kubrick în 1962, iar un alt film de Adrian Lyne a apărut în 1997. Critica de specialitate consideră cartea una dintre cele importante ale secolului al XX-lea. A fost inclusă în mai multe liste cu cele mai bune cărți, cum ar fi Time’s List of the 100 Best Novels, Le Monde’s 100 Books of the Century, și The Big Read.
Prea târziu. ”Eram singur. Cineva de-afară/Mi-a bătut în ușă pe-nnoptat./M-am săltat cu greu din așternuturi,/Ca din morți, atunci când ești sculat./- Hai, deschide! Mi-a strigat din stradă/Glasul său de aur și de vis./Bâjbâind cu cheile în mână,/Am împins zăvorul și-am deschis./O lumină-naltă, zâmbitoare,/A privit la chipul meu zbârcit,/Apoi lung la părul alb ca neaua,/De furtuna vieții viscolit./- Cine ești? Am întrebat-o-n șoaptă,/Ai ceva cu mine? Vrei ceva?/- Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,/Și-am ajuns acum la dumneata./Am zâmbit, privind-o cu tristețe,/Am tras grabnic ușa și-am plecat./A bătut ea-n urmă și mai tare,/Dar am fost și eu neînduplecat./Ce puteam să fac? Venea zadarnic./Troienit de vreme și pustiu/Am trimis-o alături la un tânăr./Pentru mine prea venea târziu.” (Virgil Carianopol).