Avar. „Dă-mi draga mea, mai dă-mi: că sunt avar! / Dă-mi ultrascurta şi oricare por! / Dă-mi un zuluf, să-l culc în buzunar! / Dă-mi fermoarul tău turburător! / Dă-mi că sunt lacom şi că am bacili! / Dă-mi deştele! Dă-mi poza ta! / Dă-mi tot! / Dă-mi mugurii aceia infantili! / Dă-mi şansa să ajung lângă compot! / Dă-mi importanţă-n timp ce te salut!” (Gheorghe Azap, „Eţetera”).
Sexul frumos. Aşteaptă an de an cu dor /Bărbatul visurilor lor/ Cu o răbdare infinită… /Şi aşteptându-l… se mărită. (Titu Olteanu).
Meniu. ” Cum arăta meniul unui restaurant în urmă cu 140 de ani? În ianuarie 1885, Maria Zadic, proprietara unui restaurant aflat în Hotelul Moldavie din Iași, își anunța clientela că „în restaurantul meu se găsesc în orice timp mâncări reci și calde”, la următoarele prețuri: Ochiuri – 50 bani, Scrob – 50 bani, Marinat de orice pește – 50 bani, Brânză cu smântână – 50 bani, Mezeluri -70 bani, Borș cu pasăre ori cu carne de vacă – 50 bani, Mâncare de pasăre cu sos – 50 bani, Biftec bine garnisit – 80 bani, Orice friptură – 60 bani, Cafea cu lapte – 60 bani, Cafea neagră – 20 bani, Ceai cu rom – 50 bani. (Curierul. Foaea Intereselor Generale, 10 ianuarie 1885).
Salarii și prețuri la sfârșitul sec. XIX. (după istorie-pe-scurt.ro). ” Veniturile erau următoarele: copistul, curierul, impiegatul (cei mai mici funcționari) aveau 60 de lei pe lună, chiar 120 la 1890, șeful de birou – peste 260-270, căpitan – 360-400, medic de circumscripție – 480, salahor – 2 lei pe zi, un muncitor calificat – 3-4 lei. Prețurile: pâinea albă – 47 de bani (la 1878), pâinea neagră – 20 de bani, jimblă (franzelă) – 30 de bani (la 1906), un ou – 15 bani (iar la 1906, la același preț două ouă), o găină – 2 lei (iar la 1906 1,25-1,50 de lei), un pui – 1 leu (iar la 1906, 60-70 de bani), un curcan – 4 lei la 1878 și 7-8 lei la 1906, 1 litru de lapte de vacă – 62 de bani la 1878 și 40 de bani la 1906, cașcaval – 1,67 de lei/kg la 1878 și 1,80 de lei la 1906, vin – 3,5-6 lei. Era mai scump vinul de Dobrogea față de cel din Moldova deoarece era în cantități mai mici.
România, țară de frontieră. ”După ce a supus unei analize critice multiplele construcţii ale istoriei naţionale, Lucian Boia oferă acum propria sa imagine a României. Din acest punct de vedere, cartea lui completează şi întregeşte demersul iniţiat în Istorie şi mit în conştiinţa românească. Ce este România? Răspunsul nu poate fi găsit decât în istorie, într-o istorie globală pe care Lucian Boia o construieşte altfel decât o ştim din istoriile tradiţionale de până acum. El îşi invită cititorul să participe la o pasionantă explorare de-a lungul celor mai diverse itinerarii ale trecutului şi prezentului, nelipsind nici incursiunile în Panteonul naţional sau o plimbare pe străzile Bucureştiului. Din toate acestea se conturează imaginea unei ţări care este altfel decât celelalte şi, mai ales, se desprinde o explicaţie: de ce este România ceea ce este. „România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european îşi poate afla stabilitatea şi dezvoltarea. Dar şi Europa are nevoie de România. Latini, dar ortodocşi, tentaţi de Occident, dar nu mai puţin ataşaţi propriului specific, românii aduc civilizaţiei europene o notă distinctă şi se prezintă ca o trăsătură de unire între Vest şi Est. În plus, România este un bastion avansat în faţa imensului spaţiu oriental, devenit fluid şi neliniştitor în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi a efervescenţei care a cuprins lumea islamică.“ (Lucian Boia, România, țară de frontieră. Ed. Humanitas, 2015).
Necazuri conjugale. Căsătoria strategică a odraslelor boierilor, la vârste fragede, (Constanța Vintilă-Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea), avea și numeroase neajunsuri. În documentele perioadei nu se vorbește de dragoste, ci de îndeplinirea atribuțiilor conjugale și de acceptarea celuilalt. Nu de puține ori, trăirile autentice și manifestarea sexualității aveau loc în afara cuplului legitim, descoperirea relației ilicite generând conflicte în care erau implicați deopotrivă soții, amanta/ul cât și „rețeaua lor de solidaritate”. Bineînțeles, litigiile nu se rezumau doar la adulter, numeroși factori amenințând echilibrul cuplului. Pe lângă „căderea în ispită”, în jalbele (plângerile) de divorț apar și alte pricini: traiul rău, părăsirea domiciliului conjugal, bigamia, boala, călugărirea unuia dintre soți, hoția bărbatului, diferențe sociale, ș.a. Nemulțumire. La doar câteva luni de la unirea Basarabiei cu Țara (cu ajutorul armatei române, să o recunoaștem!), Sfatul Țării de la Chișinău va trimite Bucureștiului un memoriu indignat, din care citez: ”Țăranii noștri, basarabeni, sunt scoși noaptea să facă de gardă la postul de jandarmi. Măsura e foarte bună, dar e mereu făcută pe sprânceană: sunt chemați la strajă numai oameni care nu se au bine cu jândarii…iar dimineața, în loc să le dea drumul acasă, la treaba lor, jândarii îi țin peste zi, toată ziua la post, pentru diferite lucrări casnice. La cel mai mic protest ori vorbă, omul e declarat bolșevic, spion rus și alte cele…și e apoi bătut crunt, iar uneori i se face cerere de expulzare : de la noi la ruși, peste Nistru. În toate domeniile noii admnistrații românești domnesc numai teroarea, jignirea, umilința și corupția”. Printre semnatari, figurau cei mai importanți lideri basarabeni pro-unioniști (de voie? de nevoie?), precum Pan Halippa și Ion Buzdugan. Asemenea declarații erau foarte prost percepute la București, unii politicieni ai vremii acuzându-l, chiar – prin anii 930 – pe Pan Halippa că ar fi ”agent sovietic” Că n-a fost așa…stau dovadă anii de pușcărie și de lagăr siberian suferite din 1952, din partea românilor, de astă dată – de P.H.! Femeia, cea de regulă vinovată. (Constanța Vintilă-Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea). Biserica își asuma responsabilitatea medierii conflictelor din sânul familiei prin intervenția tribunalului ecleziastic al Mitropoliei. Astfel, în epocă, expresia „a urca dealul Mitropoliei” devine treptat sinonimă cu divorțul. Abia după 1780, câteva dintre problemele cuplului vor fi judecate de către instanța laică. Deși femeia se bucura de o capacitate juridică amplă, aceasta era vizibilă mai mult în cazul văduviei și devenea aproape inexistentă atunci când se afla sub tutela tatălui sau a soțului. În instanță, plângerile aduse de femei par să cântărească mai puțin decât cele ale bărbaților, din cauza imaginii stereotip a femeii în epocă (proastă, clevetitoare, înclinată spre păcat) dar și din cauza lipsei de consecvență a principalelor legi. Cercetarea bisericească se făcea după Îndreptarea legii (Pravila cea mare, 1652), operă de codificare legislativă, o îmbinare de norme de drept canonic şi laic cu rolul de îndreptar. Sfânta Pravilă pe de o parte recomanda o mai mare indulgență față de femeie, din cauza „neputinței și slăbiciunii firii ei”, dar pe de altă parte dădea voie bărbatului șă-și bată nevasta ori de câte ori considera necesar. Aplicarea unor criterii diferite pentru aceleași pricini aduse în atenția soborului de către bărbați și femei se observă mai ales în cazuri de violență domestică. Dacă pradă abuzurilor cădea femeia, dar bătaia era aplicată doar „cu palma sau cu pumnul”, victima era sfătuită să se întoarcă în patul conjugal, având drept unică garanție a îmbunătățirii traiului dojana primită de soț și angajamentul lui din actul de împăcare. Doar când femeia ajunge în fața judecătorilor într-o stare deplorabilă obține o „despărțire de trup”, de un an de zile. În schimb, dacă femeia îndrăznește să ridice mâna asupra bărbatului său, despărțirea se acordă imediat. „Muierea de-ș va pune cu îndrăznire mâinile asupra bărbatului, adecă să-l bată , atunce se desparte de dânsa bărbatul și ea prea altă muiare.” (glava 220, Îndreptarea legii). (cotidianul.ro).
Rugăciune. „Iată rugăciunea unei cunoscute femei de lume: «Dumnezeule, fă ca bărbatul meu să câştige azi mai multe parale. Fă ca el să fie ceva mai prost azi decât ieri, să fie blajin ca un contribuabil şi orb ca un judecător de instrucţie. Fă, Doamne, astfel încât croitoreasa mea să execute reuşit rochia mea albastră…şi ca amantul meu să nu întârzie, azi, la întâlnire! Amin!” (Balzac). Poker. Nu am jucat – slavă Domnului! – niciodată poker, ori alte asemenea jocuri. Doar citez: ”Am ajuns acasă azi-noapte târziu. – Unde dracu’ ai umblat până acum? zbiară nevasta. – Am jucat poker cu niște prieteni! – Ai jucat poker cu niște prieteni?!…A câta oară!? Până când!? Păi, poți să-ți faci deja bagajul și să pleci! zise ea. – Și tu la fel! îi zic eu, cu o secretă – sado-masochistă – plăcere masculină! Oricum, casa asta nu mai e casa noastră! Am pierdut-o aseară, la poker! Urmezi tu, averea mea! Că nu mai am pe ce paria, decât pe trupul tău! Dacă ți-o pui cu dl. Ixulescu, iubito, ne scoatem cu datoriile.. ” (Din presa interbelică). P.S. Să ne ferim de asemenea patimi ucigașe… Pasiunea asta e mai grea, mai greu de vindecat decât alcoolismul, tabagismul și chiar decât… iubirea!
