Turism. Un american, un francez și un rus discută despre cum călătoresc ei în străinătate. Americanul: – Eu iau avionul. Francezul: – Eu folosesc Citroën-ul meu. Rusul: – Nu călătoresc, căci patria mea este foarte mare și frumoasă. Dar dacă Patria îmi ordonă, voi lua un tanc.
Natașa. La crâşmăriţa asta nouă / Găseşti plăceri fenomenale: / Un cap frumos, un trup şi două … /„Adausuri comerciale“. (N.B.)
”Sfânta Rusie”. De ce vorbim despre sfânta Rusie şi Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia sufletul rus când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce atribuim acestui suflet calitatea de mistic? Sunt doar nişte formulări, s-ar putea spune, dar asta nu înseamnă că nu au o istorie. Alain Besançon urmăreşte destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând „să vorbească în cunoştinţă de cauză“ despre un popor şi o cultură adesea judecate în funcţie de clişee sau pasiuni falsificatoare. Rusia, pare să pledeze autorul, nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat. Printre rândurile pasionantului excurs în religia, cultura şi politica Rusiei găsim o analiză lucidă a multor „puncte nevralgice“: impactul pe termen lung al minciunii comuniste, graniţa firavă între aparenţă şi esenţă în procesul de modernizare/reconstrucţie a spaţiilor fost-comuniste, rolul ortodoxiei şi al Bisericii Ortodoxe în evoluţia mentalităţilor. „Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras şi s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reuşit nici una, nici alta. (…). Rusia a încercat să dea «străinilor» o imagine falsă despre ea însăşi. Aşa-numiţii străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliţi» este însă o explicaţie prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.“ (Alain Besançon). „Rusia este o prismă în care distingem o parte esenţială din identitatea noastră de europeni. Eseul lui Alain Besançon, aflat la intersecţia dintre istoria politică, istoria mentalităţilor şi istoria religiei, sondează această prismă, reuşind să depăşească limitele tradiţionale ale cercetării universitare şi deschizând spaţiul unei dezbateri inedite şi provocatoare. (L’ Osservatore Romano), (Alain Besançon, Sfânta Rusie, Ed. Humanitas, 2013)
Ecaterina cea Mare. Împărăteasa Ecaterina cea Mare sau Ecaterina a II-a a fost fără îndoială femeia care a influenţat cel mai mult atât istoria, cât şi destinul de mare putere mondială a Rusiei. A fost controversată şi admirată în egală măsură, cum este de altfel caracteristic marilor personalităţi istorice. Viaţa şi faptele sale sunt mărturii clare în acest sens. „Foarte inteligentă, tenace şi cu un nestăpânit apetit sexual, ea este cea mai puternică femeie din lume, căci ea a reuşit să tragă cu forţa Rusia cea înţepenită în primitivismul feudal şi să o transforme într-o mare putere a lumii moderne”, scriau cronicile timpului despre cea care avea să fie amintită de istorie drept cea ”mai mare şi mai importantă ţarină de pe tronul Rusiei”. În timpul domniei sale derulate între anii 1762-1796, împărăteasa Ecaterina a II-a şi-a asigurat un asemenea grad de putere şi control politic, încât este dificil de găsit un exemplu similar în întreaga istorie a omenirii. Ea este responsabilă de expansiunea fără precedent a Rusiei, precum şi de îmbunătăţirea administrării ţării în stil occidental. Descrisă adesea drept un „despot luminat feminin”, împărăteasa a rămas în memoria multora şi pentru actele sale umanitare şi generozitatea de care dădea deseori dovadă. Mulţi istorici asociază imaginea ei cu evenimentele semnificative şi tendinţele de evidenţiere a Rusiei ca o mare putere emergentă la acea vreme. Mulţi alţi istorici şi biografi nu s-au sfiit să o asocieze cu ţarul Petru cel Mare, iar unul dintre contemporanii săi obişnuia des să evidenţieze esenţa domniei sale, spunând că „dacă Petru cel Mare a făurit omul nou în Rusia, Ecaterina cea Mare a fost cea care l-a însufleţit”. (descopera.ro) ”Aproape la fel de faimoasă ca realizările ei este însă lista numeroșilor ei iubiți. Era știută pentru independența și pasiunea ei sexuală, care a dat naștere mai multor zvonuri false, adesea create și răspândite de numeroșii ei rivali, bărbați geloși și misogini. Campania de calomnie a fost reușită încât și până în ziua de azi Ecaterina cea Mare este înconjurată de legende urbane cu privire la viața ei sexuală – nici una mai faimoasă decât povestea despre bestialitatea care se presupune că i-a pus capăt vieții. Deși ea a murit în urma unui accident vascular cerebral la vârsta de 67 de ani, dușmanii ei susțineau altceva: calul cu care făcea sex a zdrobit-o. (O calomnie difuzată și în cazul împărătesei Maria-Tereza) În timp ce multe dintre acuzațiile de devianță sexuală împotriva ei nu au nicio bază reală, este adevărat că ea a avut mai mulți iubiți ca împărăteasă și a folosit sexul ca instrument pentru a-și păstra și lărgi puterea politică. După lovitura ei de succes împotriva soțului ei bicisnic, Petru al III-lea, în 1762, și-a dat seama că a se căsători din nou ar însemna să renunțe la puterea ei. În schimb, s-a înconjurat de generali și amirali de succes și s-a bazat foarte mult pe nobilii ei favoriți. Preferații ei au devenit iubiți, bărbați în care putea avea încredere pentru a-și consolida puterea. În schimb, ea i-a răsplătit cu cadouri, titluri și bogății.” (history.co.uk)
Potemkin. (n.1739, gubernia Smolensk, Imperiul Rus – 1791, Rădenii Vechi, raionul Ungheni, Moldova). După studii neterminate la Universitatea din Moscova a fost înrolat în anul 1755 în regimentul de gardă-călare. În iunie 1762 a participat (în acea vreme fiind sergent) la lovitura de stat care l-a detronat pe Petru al III-lea al Rusiei, după care a fost întronată soția sa, Ecaterina a II-a. Ca recompensă, a fost avansat de către țarină la gradul de sublocotenent. În câțiva ani a fost avansat la gradul de general-locotenent, grad cu care a participat la războiul ruso-turc din 1768-1774. Ulterior, a primit gradul de general-adjutant. A devenit favoritul țarinei. Ca tânăr ofițer de gardă, Grigori Potemkin a atras atenția Ecaterinei, la acea vreme Mare Ducesă a Rusiei, cu un gest teatral plin de mare galanterie în timpul loviturii de palat care a adus-o pe aceasta la tron. În cei treizeci de ani care au urmat, avea să devină iubitul ei, partener la domnie și soț într-o căsătorie secretă, care lăsa libertate amândurora pentru satisfacerea propriilor extravaganțe sexuale. Potemkin s-a dovedit a fi unul dintre cei mai sclipitori oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ajutând-o pe Ecaterina să extindă Imperiul Rus și manipulând cu îndemânare aliați și adversari, de la Constantinopol până la Londra. În anul 1776, la cererea Ecaterinei a II-a, împăratul Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman i-a conferit lui Potemkin rangul de principe imperial. Țarina Ecaterina a II-a i-a propus în 1780 împăratului Iosif al II-lea (într-o întâlnire secretă la Moghilău, Belarus (în limba rusă Moghilev), așa-numitul „Proiect Grecesc” prin care era vizată dezmembrarea Imperiului Otoman și constituirea unui „Imperiu neo-bizantin”, condus de nepotul țarinei Constantin Pavlovici, iar între acest imperiu și Rusia, crearea unui „regat Dacia”, format din Principatele Dunărene, condus de Grigori Potemkin. Obiectivul acestui plan era crearea unui stat tampon între cele trei puteri vecine (Austria, Rusia și Turcia), format din Valahia, Moldova și Basarabia – cu numele Dacia (Regatul Daciei), menit să protejeze de confruntări hotarele Rusiei. (wikipedia)
Crimă. Nu demult, ziarele de la noi publicau următoarea ştire din Chişinău: „O dramă scăldată în sânge s’a înregistrat anul trecut la Borisovea, suburbia şi regiunea de podgorie a Tighinei. Într’o vilă s’a comis o crimă cu caracter pasional. O femeie tânără şi măritată de câteva luni își ucide soţul cu câteva lovituri de topor în timp ce dormea, apoi cu calm, înscenă un atac banditesc. Dar Procurorul întrevăzu realitatea şi o arestă. La interogatoriu ea dădu răspunsuri cinice. Şi urmă procesul acum câteva luni, înaintea juraţilor din Tighina, care au condamnat-o la zece ani închisoare. Ea făcu recurs şi fu menţinută în arestul preventiv. Dar, între timp, criminala începu să prezinte semne de nebunie. Fu internată atunci la spitalul de nebuni din Coștiugeni. Acum două zile, ea căzu într’un fel de comă şi după o agonie de câteva zile, muri”. (Presa interbelică)
Bucătăria din nordul Rusiei. Meniul popoarelor din nordul îndepărtat rus include mâncăruri minimaliste, curate și simple, pregătite cu darurile naturii locale: vânat, pește și fructe de pădure. Sagaudai e un fel de biftec tartar pentru care carnea este marinată în oțet, sare și ceapă. Cel mai adesea, este fabricat din pește alb, un pește comun în aceste regiuni. Stroganina, fâșiile de pește crud și diverse feluri de mâncare din carne de ren și urs sunt, de asemenea, populare. În cafeneaua moscovită ”Sever” („Nord”), puteți găsi mâncăruri arctice tipice, interpretate într-un mod modern: hamburger cu somon și legume la cuptor (490 ruble – 7 euro), file de pește alb cu marmotă (550 ruble – 7,80 euro), tartar de ren (450 ruble – 6,40 euro). Cost mediu/meniu: 1.000 de ruble (14,20 euro). (Russia beyond)
