Cockteil… cu amor, umor și poezie. De-ale mariajului.

Real. „Iubirea e un lucru ideal, căsnicia, un lucru real: o confuzie între ce e real și ce e ideal nu rămâne niciodată nepedepsită.” (Goethe).Love.”Iubire ca a lor, greu de găsit, dar/Ea era târfă, iară el, tâlhar.” (Lord Lytton (1803-1873).Plăceri. ”În fond, plăcerea actului sexual nu este superioară celei de a mânca. Dacă mâncatul ar fi interzis ca și celălalt act, s-ar fi născut o întreagă ideologie, o ”pasiune” de a mânca, cu norme cavalerești. Starea aceea de extaz de care se vorbește – faptul că ”vezi”, că visezi când te culci cu cineva – nu e cu nimic mai presus decât a mușca dintr-o smochină sau dintr-un ciorchine de strugure. Te poți lipsi. ” (Cesare Pavese, Meseria de a trăi).
Vis.”Căsătorit m-aș vrea, dar fără de soție,/Căsătorit m-aș vrea cu viața, pe vecie.” (Richard Crashaw (1612-1649), Despre căsătorie).
Inocența personificată… ”În orașul – nu importă/Dacă-n Haifa sau în Ciuc –/Trebuia să se mărite,/Fata lui Ifrim Bursuc./‘Naltă, nostimă, zglobie,/Ochi albaștri ș’un năsuc/Cam impertinent, și toată/S-o mănânci ca p’un coltuc./Tatăl ei, sărac cu duhul,/Caracter de cauciuc,/Cunoscând bine proverbul/“Cum vin banii, – așa se duc”./I-a găsit un ginerică,/Junele Avram Flaimuc,/Căruia i-a promis ca zestre,/Lire, zece mii buluc./- Însă cu o condițiune,/Ca să n-avem balamuc,/Banii-a doua zi de nuntă,/În persoană ți-i aduc./S-a făcut o nuntă mare,/Cu șampanie și fruștuk,/Și pe miri i-a dus sub hipă,/Rabi Meiri Goldensmuk./Chiar a doua zi la zece,/Tata socru’, tăvăluc,/I-a adus în dinți toți banii,/C’a rămas Avram năuc./Fata, foarte fericită,/I-a spus: – Scumpul meu tătuc,/N-aș vrea nici o supărare,/C-o-ntrebare, să-ți produc:/Cum ai reușit matale /- Eu te știu sărac din fire /Chiar a doua zi de nuntă,/Să-i dai zece mii de lire?/- Păi să vezi, fetița tatei,/Cum sunt om cu socoteală,/Am făcut la ușa voastră,/Din odaia nupțială,/Zece găuri potrivite,/Ș-am chemat ca un oracol,/Zece-amici dornici să vadă,/Un asemenea spectacol./Fiecare dintre dânșii,/Au plătit o mie vamă,/Să se uite înăuntru,/Tocmai ca la panoramă./- Vai, cum te-ai pretat tăticu’/La asemenea desfrâuri?/Dar de ce – adaugă fata –/N-ai făcut mai multe găuri ?” (Ion Pribeagu).
Vai!”Vai, câte suferințe zac în acel cerculeț ce se cheamă verighetă!” (Colley Cibber (1671-1759), Talerul cu două fețe).
Seara.”O, mai cu seamă seara te iubesc, / când lucrurile par nedeslușite, / când porțile se-nchid c-un ritm firesc / și iedera începe să palpite, // Când arborii-s mai tainici și mai mari / și când se-aud fântânile mai bine, / îmbucură-mă ! Fie să apari, / chiar de vei trece-n oră fără mine. // Arată-mi-te iarăși respirând / ca apele de lună îmbiate. / Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt, / căci mări și lacrimi sunt, la fel, sărate. // Adu-ți aminte de un biet dactil, / de un fragment fragil de poezie / pe care ți l-am strecurat, subtil, / pe un pătrat lunatic de hârtie. // E seara dulce ca un elixir / și arborii par turnuri lungi de pace, / iar cerul, ca hlamida de emir, / mai strălucește, vrând să ne împace. // O, mai cu seamă seara te iubesc, / femeie, ce-ai rămas, în ani, departe. / Citesc și mă citești, și te citesc, / și-mi stai ca semnul de mătase-n carte. (Alexandru Andrițoiu (1929-1996), De dragoste).
Sonetul CXVI.(Let me not to the marriage of true minds). ”În niciun caz, când inimi se unesc/Eu nu admit obstacol. Nu-i iubire/Iubirea schimbătoare, nici firesc/Să te retragi la prima rătăcire./O nu, iubirea e de neclintit,/Sub aprige furtuni înfruntă largul;/E-o stea pentru barcazul rătăcit,/Prețul nu-i știi, chiar de-i măsori catargul./N-o-nșeală timpul, deși ochi și buze/Ajung și ele la cheremul sorții,/Iubirea nu se schimbă-n timp și nu se/Lasă învinsă până-n clipa morții./Dacă greșesc cumva și-s dovedit,/Nicicând n-am scris, și nimeni n-a iubit.” (W. Shakespeare, traducere Adrian Vasiliu).
Fudulie.Dicționarele definesc omonimul ca o atitudine îngâmfată, mândră, respectiv ca nume popular al testicolelor unor animale. În cazul orgoliului masculin, cuvântul maschează o identitate, conturează o sinonimie. Se pare însă că recesiunea economică (ori pandemia- ori ambele? – n.a.) trag pe curbele lor descendente (pendente?) și făloșenia (falusenia?) bărbaților de azi. Pentru prima dată, clasica scuză feminină pentru a nu face dragoste („mă doare capul!”) a fost detronată de tot mai des invocatele pretexte masculine: sunt foarte obosit, nu am starea potrivită, mă gândesc doar la slujbă, mâine am o zi grea etc. Un bărbat din trei apelează curent la asemenea argumente, față de doar o femeie din cinci. Un „ ex-fudul” din doi amână să meargă la culcare odată cu partenera, pentru „a nu-i da idei”, în vreme ce doar o femeie din cinci adoptă aceeași strategie. Frigiditatea devine „epidemică”, simultan cu generalizarea fricii bărbaților de a nu-și dezamăgi, sexual, partenerele. Asta- viața! ”Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor?”…
Judecată.Când Michelangelo lucra, din ordinul Papei Paul al III-lea, Judecata de Apoi în Capela Sixtină (Vatican), reflecta, ca de obicei, mult înainte de a picta. Neînțelegând nimic din această artă, Biagio da Cesena, maestru de ceremonii, îl plictisea adesea pe pictor în timpul lucrului, criticându-l că pictează prea încet. Michelangelo se răzbună pe el, redându-i trăsăturile pe chipul lui Minos. De îndată ce se recunoscu, Biagio alergă să se plângă Papei, iar Paul al III-lea îi spuse: – Dragul meu Biagio, dacă te-ar fi așezat în Purgatoriu poate te-aș mai fi salvat; din Infern însă nu te mai pot scoate, deoarece „ivi nulla est redemptio” (de acolo nimeni nu mai poate fi mântuit). Și figura lui Biagio rămase pentru o eternitate pe pictură, jos, în colțul din dreapta.