Cockteil… cu amor, umor și poezie. Ciubucul logofătului Buhuș

Logofăt.Evoluția mentalităților, moravurilor și năravurilor claselor sociale românești reprezentative pentru începutul modernizării Principatelor Române (sec. XVIII – XIX) este elocvent ilustrată de însemnările unor contemporani, români sau străini. Pentru acest articol am ales două dintre asemenea mărturii. Puse față în față, aceste documente dovedesc că femeile au fost mai deschise față de schimbare și „europenizare” decât bărbații lor, mult mai tradiționaliști, dacă nu chiar conservatori. Dar mai bine să lăsăm vechile „reportaje” să ne vorbească! Pentru început – după Nicolae Gane – descrierea călătoriei unui boier la Paris în prima jumătate a secolului al XIX-lea, numită amuzant Ciubucul Logofătului Manole Buhuș: „Trăia la moșia sa logofătul Manole Buhuș, boier de neam mare, bogat și cu dare de mână. El purta antereu lung până în călcâi, brâu la mijlocul trupului și fes roșu cu canaf albastru pe cap. Când ieșea la câmp sau mergea să-și viziteze vecinii, îmbrăca peste antereu o giubea blănită sau numai căptușită, după cum era timpul, și peste fes punea o pălărie neagră, cu margini late. Un bujor de băiat al lui fu așezat într-o școală din Paris. Călătoria la Paris nu era pe vremea aceea o jucărie. Trebuia cel puțin o lună să ajungi până acolo, căci în străinătate nu erau drumuri-de-fier decât de la Cracovia înainte. Dar inima de tată nu cunoaște piedici când dorul o atrage. A pus vreo zece zile logofeteasa ca să-i pregătească cele trebuitoare pentru drum. Când crezu el că toate erau acum prevăzute și puse la geamantan, femeia lui îi observă: – Dar bine, Manole dragă, ai să mergi în străinătate cu îmbrăcămintea asta? – Dar cu care? – Apoi nu te gândești că are să se uite lumea la tine ca la urs? Pe acolo nu se poartă antereie și giubele. – Care va să zică ar trebui să mă îmbrac nemțește? Astfel dânsul comandă să i se facă trei rânduri de haine europenești. – Toate-s bune și frumoase, dar dacă am primit să mă fac de râs în haine așa de caraghioase, nu voi primi niciodată să mă desfac de ciubuc și de cafeaua mea turcească cu caimac. Apoi, când sosi ziua cea mare hotărâtă pentru plecare, trăsura cu opt poștalioni suri trase la scară. La frontieră, conul Manole Buhuș era cât pe ce să se pună în gură cu un gulerat de vameș austriac, care îi cerea o sumă necrezut de mare pentru cele trei ocale de tutun ce luase cu sine. Ce vreți, conul Manole nu era deprins a se supune la legi și regulamente, a plăti dări și accize, căci în Moldova noastră binecuvântată pe atunci, boierii erau scutiți de orice soi de dări și havalele. Drumul era lung până la Cracovia, unde începea cale ferată spre Viana. Drumul-de-fier a fost cea întâia surprindere pentru dânsul. Nu-și putea da seama cum niște hardughii de case pe roate, aninate una de alta, pot să alerge nebune pe șine, fără cai. Drăcie nemțească, zicea el. Eu nu-mi dau poștalionii mei pe toate mașinile lor care suflă ca niște rable de cai ofticoși. Și cu toate acestea, după ce se așeză în vagon, unde mergea comod, fără să-l bată vântul sau ploaia, și mergea tras de mașina cea ofticoasă mai repede de zece ori decât cu poștalionii cei iuți de picior, atunci începu să prețuiască drăcia nemțească, căci fără dânsa cine știe când ar fi ajuns la Paris. Totuși, neavând încredere în vrednicia mașinistului și vroind a se odihni mai bine nopțile, el nu călătorea decât ziua. – E mai cuminte să stăm noaptea pe loc, bagă de seamă el; când nu vezi nimic dinaintea ochilor, multe se pot întâmpla. (Nicolae Gane, Scrieri, Editura Minerva, București, 1979). Nota Bene: Trebuie subliniat faptul că autorul surprinde cu multă finețe și realism atitudinea unei părți a boierimii românești față de modernizarea societății în prima jumătate a secolului al XIX-lea. De remarcat permanenta asociere a elementelor de noutate din modă sau a tehnicii cu spiritul german (nemțesc). Al doilea text este extras din memoriile prințului de Ligne: „Constantinopolul dă tonul la Iași (Jassy), întocmai ca Parisul provinciei la noi și modele sosesc chiar încă și mai degrabă. Galbenul era culoarea de predilecție a sultanelor; la Iași a ajuns culoarea tuturor femeilor. Boierii nu mai au decât ciubuce de lemn de cireș. Acești domni nu umblă niciodată pe jos. Ei sunt cu toții leneși, întocmai ca turcii. Femeile s-ar putea lipsi de a avea pântecele atât de mare. Această însușire este atât de mult socotită a fi un semn de frumusețe, încât o mamă mi-a cerut iertare că fiica sa nu o căpătase încă. Dar nu va mai întârzia mult, mi-a spus ea, căci acum e o adevărată rușine; este dreaptă și subțire ca o trestie. Îmbrăcămintea, manierele asiatice frumusețează și mai mult pe cele frumoase, dar sluțesc pe cele slute care, la drept vorbind, sunt foarte rare în aceste țări. Fetele boierilor sunt ținute închise, ca turcoaicele în haremuri, cu zăbrele de lemn, adeseori aurite; printre aceste gratii ele pot să privească bărbații, să-și aleagă un soț. Dar aceștia nu le văd decât în clipa când petrec noaptea cu ele, după mica ceremonie a Bisericii Ortodoxe”.
Bacșiș.„Regula generală spune că valoarea bacșișului trebuie să fie de 10% din nota de plată. În multe țări, acest procent este deja inclus și se regăsește în suma totală de plată pe bon. Dar, în România, bacșișul rămâne deocamdată la bunul plac al clientului. În localurile foarte modeste, spre exemplu cele cu autoservire, se poate lăsa un bacșiș de numai 5%. Iată care sunt obiceiurile de a da bacșiș în diverse zone ale lumii. Grecia: 10% – 15% din nota de plată, în funcție de local. Italia: 10% din nota de plată. Spania: aproximativ 1 euro în cafenele, până la 10 – 15% în celelalte localuri. SUA și Canada: 15 – 20% este bacșișul obișnuit, sub 10% este considerat jignitor. Marea Britanie: dacă bacșișul nu este inclus, se lasă între 10 și 15% din nota de plată. Germania și Franța: în multe localuri, serviciile sunt deja incluse în nota de plată, dar se lasă totuși un bacșiș între 15 – 17% din nota de plată.” (unica.ro).
Cafenea.În Bucureștii de altădată (4 volume, 1927 – 1932), ziaristul Constantin Bacalbașa, descriind vestita cofetărie bucureșteană a polonezului românizat Fialkowski, observa că aceasta nu mai era o simplă cafenea, „ci ajunsese o adevărată instituție… aci atâția poeți tineri și scriitori, la cari începuse a le miji talentul și mustățile, au sorbit șvarțuri cu un pic de rom, capuținere și au scos pe nas rotocoale de fum.” Au apărut apoi, rând pe rând, având fiecare istoria și faima sa, Capșa, Terasa Oteteleșanu, Rigler, Kubler, High Life, Café de Paris… Prima ”cahfenea” a fost deschisă în București, la 1667, de către un ienicer – Kara Hamie – cam pe locul unde azi e Palatul Băncii Naționale. Pentru că aici se trăncăneau multe, printr-un pitac de la 1782 „se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legătură cu domnia sau stăpânirea turcească”. Se bea șfarț, capuținer, turcească, mazagran, marghiloman. Nu apăruse primul espressor inventat de inginerul italian Pavoni. Alte mărturii găsim în DinBucureștii de ieri (George Potra – 1990) și Bucureștii romantici(Iuliu Moisil – 1935). Lectură plăcută! (Constantin Voinescu).
Politică.Politica e ca și sexul, spune Bulă. – Cum așa? – Nu trebuie să te pricepi la ea ca să-ți placă!
„Reprezentare”. Am spus: „Dragă Nina, spune, cum reacționezi când vezi că niciun bărbat nu te mai adulmecă?” Chiar cuvântul acesta, mizerabil, murdar, l-am folosit. Dar eram destul de bune prietene. Și atunci Nina știu că mi-a răspuns: „Iubirea se trăiește până la moarte, prin reprezentare”. Acum sunt mult mai bătrână decât era Nina Cassian, săraca, când s-a dus, și îmi dau seama ce teribilă dreptate a avut când mi-a zis cuvintele acelea. Pentru că prin reprezentare, se poate, într-adevăr, trăi iubirea, la modul cel mai sensibil, senzitiv, cu putință, stând pur și simplu cu ochii închiși în pat și imaginându-ți acele clipe. Da, cred că asta e reprezentarea. Bine, că te poți îndrăgosti de un băiat tânăr, de un adolescent frumos, da, dar te îndrăgostești de el la 90 de ani ca și când te-ai îndrăgosti de un bibelou sau de o păpușă sau…Asta se poate întâmpla, vine dintr-un simț estetic, o vibrație, exact cum faci o poezie. Dar cealaltă, a trupului, e altfel, acolo poți numai să te gândești să îți amintești acele momente și să le retrăiești. (Nora Iuga).
Moldoveni.” Vlahuță era moldovan din naștere, și moldovan prin fire și prin sentiment. De aceia, el nu a făcut stare, n’a urcat scările măririi, și nu i-a gâdilit auzul glasul lingușitorilor. Și-i plăcea mult tot ce era moldovenesc. Într’o vară, eram la băile Oglinzi, de lângă Târgul-Neamțului. Vlahuță, care stătea la mănăstirea Agapia verile, de multă vreme, venise la Oglinzi împreună cu Delavrancea și Artur Stavri. La umbra unui stejar bâtrân, stăteam lungiți și sfătuiam. Copilul meu, un copil de patru ani, se amestecă în vorbă, și între altele, spune cuvântul „tăti (toate)“. Delavrancea îl ia în brațe, îi desmeardă pletele aurii și-i zice, blând: toate, puiule, toate, nu tăti! Voia, adică, să-i corijeze graiul lui moldovenesc. Atunci Vlahuță îi zice lui Delavrancea, cu un glas și o căutătură ce nu se pot imita: – Lasă-l, domnule, să zică tăti, că-i moldovan și-i frumos așa! Și netezindu-mi copilul pe obraz, îi spune și el: Tăti, puiule, zi-i tăti, nu-l asculta pe domnul.” (Artur Gorovei, ”Amintiri”, în ”Viața Românească”, 1920).