Motto. ”În fond, plăcerea actului sexual nu este superioară celei de a mânca. Dacă mâncatul ar fi interzis ca și celălalt act, s-ar fi născut o întreagă ideologie, o <pasiune> de a mânca, cu norme cavalerești. Starea aceea de extaz de care se vorbește – faptul că <vezi>, că visezi când te culci cu cineva – nu e cu nimic mai presus decât a mușca dintr-o smochină sau dintr-un ciorchine de strugure. Te poți lipsi.” (Cesare Pavese, ”Meseria de a trăi”)
Petiție. Petiția Femeilor împotriva cafelei. Proprietarii de taverne nu erau singurii combatanți ai cafelei. Femeile, supărate pentru faptul că bărbații lor petreceau mai mult timp la cafenea decât acasă, cu ele, au început curând să protesteze. În 1674 a fost publicată “Petiția Femeilor împotriva Cafelei”. Cafeaua îi face pe bărbați să își piardă timpul, să lase deoparte munca, să își cheltuiască banii, și totul pentru puțina apă fiartă, neagră, groasă, amară, urât mirositoare! Prin acest document, femeile susțineau: “cafeaua îi face pe bărbați infertili și impotenți, precum deșertul din care au fost importate aceste boabe nefericite; de când au început să fie aduse în țara noastră, odraslele bărbaților noștri sunt pe cale de a dispărea ca și cum ar fi maimuțe sau porci.” Era de înțeles de ce erau femeile așa de alarmate, având în vedere faptul că la acea vreme le era interzis să pună piciorul în vreo cafenea. Totuși, acest protest nu a împiedicat apariția “Răspunsului Bărbaților la Petiția Femeilor împotriva Cafelei”, puțin mai târziu în același an. Documentul apăra cafeaua, susținând că femeile ar trebui să fie recunoscătoare pentru existența cafelei, deoarece aceasta era un afrodisiac de fapt!
Meniu la stână. ”La stână mănâncă ciobanii și persoanele care vin să ia brânza, conform programării. (Mai nou… și alți ”domni” poftiți ori nimeriți, n.a.). Ciobanii pun pe masă produse lactate, cei veniți aduc verdețuri și alte produse proaspete, din vale. Felurile de mâncare se împart în două categorii: subțiri (de udătură: ciorbe) şi consistente. Se consumă zeamă de cartofi, de sfeclă, de legume (zarzavat) și de alte buruieni (ștevie, măcriş etc.) preparate cu zer sau jintuit. La ele se adaugă jintița, care este soi un cir din zer și urdit (urdă neseparată). Felurile consistente se prepară pe bază de caș și urdă dulce. Toate felurile se mănâncă cu mămăligă. Un fel consumat frecvent este balmoșul. Au fost identificate cel puțin șase moduri de preparare a acestuia. În balmoș se valorifică și cojile îndepărtate de la caș în procesul de maturare (dospire).” (V. Avădanei)
De la ruși… De la ruși între altele, bune sau rele – ne vin și câteva denumiri ale unor feluri de băutură și mâncare, foarte populare și la români. Citez din eruditul etimolog Constantin Voinescu: Odată cu vodca/votca, de la ruși ne-au venit, printre altele, borşul, braga și ceaiul, cvasul gălușca, zacusca și mucenicii. Vodca, zice Scriban, este un diminutiv din pravoslavnicul vodá (apă) – vódka –, iar varianta vútcă poartă noima de rachiu zaharisit rusesc, potrivit lui Șăineanu. Vutcarul era, prin secolul al XVIII-lea, fabricantul de votcă (sau vutcă), al cărei plural, vodci/votci, desemnează porțiile, sorturile, realitate de care ne convinge și Nicu Gane: „Mă duse în camera cu merinde unde ședeau grămădite pe polițe… sticle de vutci și vișnapuri și câte și mai câte.” De borș, zic dicționarele, sunt responsabili, în egală măsură, și rușii, și ucrainenii – borsci, deși, după cum bine se vede, țarului Vladimir (Putin) nu-i mai ajunge doar borșul lui, mai suflă și-ntr-al altora. Menită să mai domolească vâlvătăile vodcii, braga, se pare, e tot rusească, dar „cu comercĭu eĭ se ocupă foarte mult Bulgariĭ”, potrivit precizărilor lui Scriban și observărilor lui Sadoveanu: „Dinspre târg se arătau bulgarii cu bragă.” Deși chinezesc la origini, ceaiul a ajuns în Balcani, după ce l-au preparat rușii în samovar, luat drept reper al iubirii de G. Țărnea, într-un vers: „Te-am iubit, Ludmila, lângă samovar.” Gălușca (galușka) tot de la ruși am înghițit-o ani de-a rândul, aidoma unui personaj al lui Ispirescu: „…omul tăcu și înghiți gălușca.” Până să definească apreciatul preparat culinar de azi, rusescul za-kúska – a gusta –, a purtat tâlcul de gustare, de aperitiv, intrat până și în calculele pecuniare ale lui Kogălniceanu: „Fiind singur, m-ar costisî odaia 200 taleri și mâncarea cu zacusca și altele, iar 200 taleri.” Mucenicii, cei 40 din Sevastia, dar și colăceii marcând comemorarea lor, au obârșii rusești în plăcinta de secară, căreia mujicii îi spuneau mučnik. Zice Camil Petrescu: „…toți ai casei răsucesc și împletesc de zor mucenicii, care sunt puși apoi unul lângă altul pe tablale de lemn.”
Sex și pâine. Nu se poate nega: mâncarea și sexul sunt două plăceri intim legate în psihicul uman. (Kate Lister, A curious history of sex). Nenumărate metafore alimentare pot fi folosite pentru a descrie acte sexuale: „mâncatul” păsăricii, „suptul” penisului, „gustarea” sau dorința de a „devora” un amant, de exemplu. Când mâncăm, folosim multe dintre aceleași simțuri ca atunci când facem sex: văzul, mirosul, gustul, atingerea etc. Ambele pot aduce sentimente de confort și dragoste, precum și de vinovăție și rușine. Așa cum se spune în Proverbe 9:17: „Apele furate sunt dulci, și pâinea mâncată în ascuns este mai plăcută”. Autorul greco-egiptean Athenaeus din Naucratis (170-223 d.Hr.) a descris cum zeița recoltei, Demetra, era venerată în Sicilia cu o pâine dulce numită mulloi, care avea forma unei vulve. Există, de asemenea, dovezi că pâini în formă de organe genitale au fost coapte pentru a sărbători Paștele de-a lungul Evului Mediu și până la începutul perioadei moderne. Scriind în 1825, istoricul francez Jacques-Antoine Dulaure (1755-1835) citează dintr-o carte din secolul al XVI-lea a lui Johannes Bruerinus Campegius: ”pâinile cu penisuri erau încă coapte pentru a sărbători Paștele în zonele Limousin și Brive din Franța, în timp ce cetățenii din Clermont, în Avignon, sărbătoreau Învierea lui Hristos cu o pâine în formă de vulvă. Multe afrodiziace medievale încearcă să transfere potența sexuală de la sursă la subiect prin ingestie. De exemplu, vrăbiuțele erau considerate cândva simboluri ale poftei. Atunci când Chaucer vrea să-l descrie pe unul dintre pelerinii din Poveștile din Canterbury (Invocatorul) ca fiind suprasexual, îl descrie ca fiind „fierbinte și libidinos ca o vrabie”. Așadar, medicii medievali credeau că, mâncând vrăbii pofticioase, pacienții cu libidoul slăbit puteau absorbi ei înșiși o parte din această poftă. Vulva era în mod evident asociată cu pofta. Burchard de Worms era preocupat și de femeile care coceau pâine, și are o penitență și pentru asta: ”Ați făcut ceea ce unele femei obișnuiesc să facă? Se întind cu fața în jos pe pământ, își descoperă fesele și spun cuiva să facă pâine pe fundul lor gol. După ce au gătit-o, o dau soților lor să o mănânce. Ele fac acest lucru pentru a-i face pe aceștia mai înflăcărați în dragostea lor pentru ele.”
Pastramă de oaie. Carnea de oaie se ține 2 zile într-un baiț format din: usturoi, piper, pătrunjel, leuștean, morcov, vin. Se întoarce din când în când. Se afumă la fum cald cu lemn de esență tare, fără coajă. La urmă se adaugă un lemn de prun sau cireș, pentru ca pastrama să aibă o culoare frumoasă. Pastramă de miel. (Agapia): se spală carnea de miel (1 kg), se porționează. Curățăm usturoiul, îl pisăm şi îl amestecăm cu vin alb (100 ml), apoi îl punem într-un vas împreună cu 3-4 foi de dafin, 1 lingură de piper boabe, 200 g pastă de tomate, busuioc, maghiran, sare şi piper după gust. Se aşază carnea de miel în acest baiţ şi se lasă la rece pentru trei zile. Se scoate carnea din baiț şi se pune pe grătar. Va fi fragedă şi aromată.
Gabriel. Cei numiți Gabriel au o minte subtilă, dar și o anumită slăbiciune a temperamentului. Sunt visători, blânzi și melancolici, dar au inimi reci. Foarte moderați în sentimente, acționează în principal prin calcul. Au mai multă încredere în ceilalți decât în ei înșiși. Sunt fricoși, supuși, docili și respectuoși. Nu sunt vorbăreți. Cu toate acestea, nu le lipsește nici inteligența. Ușor de condus pe calea greșită, ei pot comite nedelicatețe de sentiment care sunt atribuite doar lipsei de fermitate a caracterului lor. Origine: din ebraică, gabar care înseamnă putere, sau gabri, care înseamnă erou. Talismane (culoare, plante, minerale): violet, rododendron, strălucitor. Motto: Ajută-te și cerul te va ajuta! (france-pittoresque.com)