Coborând pe Nil

Săptămâna trecută, în Egipt, la Cairo, termometrele arătau 360. Piramidele se profilau aproape, undeva, în marginea de nord-vest a capitalei, orașul părând că se pregătește să le înglobeze deplin și definitiv în tentaculara geografie urbană. Lesne de văzut aproape din orice punct creștetele faimoaselor vestigii ale lumii antice, teribil de greu de ajuns până-n umbra piramidelor! Motivul: foarte particularul (eufemism!) mod în care se circulă la Cairo. Am văzut, cândva, o caricatură mustind de haz cu necaz: pe o arteră sufocată de mașini, un personaj de pe trotuarul de vizavi întreabă „cum fac să trec strada?” și cineva de dincoace îi răspunde „nu știu, eu m-am născut pe partea asta”. De neînchipuit pentru europeni, dar în cel mai mare oraș al Africii, cu circa 20.000.000 de locuitori, nu-s treceri de pietoni! După cum nici reguli de circulație (de vor fi existând) nu par a funcționa, fiindcă fiecare se descurcă așa cum poate; câteodată chiar am avut impresia că am fost depășiți… pe sub mașina noastră, altfel agresiva manevră părând imposibilă și inexplicabilă.
Dacă pietonul vrea să treacă strada, e treaba lui, o face pe răspundere proprie, asumându-și riscurile aferente. Totu-i să speculeze o măruntă știrbitură în șuvoiul traficului infernal, să gesticuleze credibil pentru a atenționa și impresiona, apoi, profitând de secunda îngăduinței, s-o zbughească în zig-zag către limanul celuilalt trotuar. Cu tot aventurismul din trafic, nu prea se văd mașini boțite; cumva, șofatul a devenit o artă a riscului temerar, frățește și necesar împletit cu reale virtuți în mânuirea volanului – de altfel, se spune că accidente fac aici doar cei care… respectă regulile, ceilalți știind cum să se ferească…
La fiecare cinci-zece minute, câte un ambuteiaj la intersecții. Totdeauna și pretutindeni răsar ca din pământ 3-4 binevoitori ce se oferă să descâlcească situația, țipând gutural, gesticulând și arătând cu mâinile fiecare în altă direcție… (O remarcă: între ritmul hiper-alert, de-a dreptul sufocant, în care se circulă la Cairo și tonusul general al urbei, răsfățat într-o dulce lentoare, pare a exista un hiatus venit din vreme și de peste vreme, un adevărat „dat” moștenit din relația îngăduitoare a vechilor egipteni cu scurgerea timpului și cu lunecarea mileniilor: în megalopolisul contrastelor, unde bogăția luxuriantă se învecinează cu cea mai cruntă sărăcie, vei vedea pretutindeni personaje care așteaptă îndelung ceva vag definit, oferind spre ipotetică vânzare mărfuri nevandabile, sorbindu-și absenți păhăruțul de ceai ori zăcând pur și simplu ore-n șir la umbra vreunui zid.)
Dar iată-ne, în fine, ajunși pe platoul Gizeh, în preajma piramidelor. Potop de turiști din toate colțurile lumii, frăsuiala insistenților vânzători ambulanți, strigătele ghizilor, cămile ce așteaptă să fie încălecate (cinci dolari să faci poza), coadă la intrarea în piramida lui Keops. Mai toți oaspeții se așteaptă să vadă mormântul lui Tutankhamon (care, de fapt, a fost săpat în coasta unui munte din Valea Regilor, la peste 600 kilometri de Cairo), mulți cumpără fleacuri gen „amintire de la Sovata”, cu mic cu mare se pozează striviți de făptura ireală a piramidei din planul doi. N-aș crede că vreunul știe, de fapt, despre ce-i vorba în propoziția „iată Egiptul antic”, și nici nu li se poate reproșa cvasiignoranța, fiindcă și-n luminatul veac XXI au dreptul să exclame precum ardeleanul la vederea girafei, „așa ceva nu există”.
Te lasă încremenit de uimire imensitatea construcțiilor, incredibila cutezanță și abilitate inginerească de acum 5.000 de ani, enorma investiție de trudă într-o epocă, totuși, nesclavagistă, perfecțiunea gestului artistic, dar când mai încerci să te descurci în răscomplicata istorie a dinastiilor faraonilor și, apoi, în orânduirea zeităților (vechii egipteni aveau un zeu al florilor de lotus, altul ce proteja femeile în timpul sarcinii, zei ai războiului și vânătorii, veghetori ai sarcofagelor, ai mumificării, ai Nilului, ai disciplinei, ai bolții cerești etc., etc., după care zeitățile se încuscreau cu muritorii, dar și între ele, ansamblul mitologiei complicându-se până la indescifrabil).
Călătorul ajuns în Egipt vede mult, exclamă entuziast și înțelege puțin. Muzeele ajută și încurcă în același timp. Cel al Egiptologiei, imens, îl consider de-a dreptul imposibil, fiindcă expune 250.000 de piese; a-l parcurge în pas turistic și-într-o singură zi e-o jignire, a-l cerceta cum se cuvine e-o imposibilitate. Când se va ivi vreun răgaz, voi reveni în acest colț de pagină cu notații fragmentare, tema fiind cum nu se poate mai interesantă. Deocamdată, în finalul acestui preambul egiptean, încerc să rezum esențialul într-o imagine: am văzut pe unul din trotuarele cairote o doamnă elegantă în felul ei, îmbrăcată într-o jellabya fină ce-o acoperea din cap până-n picioare. Peste îngusta fantă lăsată pentru ochi purta ochelari de soare așa că, practic, din ființa bănuită sub vestimentația rituală nu se vedea nimic. Purta, însă, în dreapta, o spectaculoasă poșetă Vuitton „ediție limitată” și, în stânga, telefonul mobil. Cam așa vedem și atâta înțelegem, într-o vizită turistică, din realitatea Egiptului antic.