A pornit cu stângu’ prin retragerea lui Stolojan la doar cinci zile după ce fusese desemnat premier. A fost, fără îndoială, o lovitură serioasă dată imaginii lui Traian Băsescu, pentru prima dată prins, cel puțin asta e percepția majoritară, pe picior greșit. Dar și PD-L care, după ce a avut de înfruntat, și încă mai are, reacțiile negative din zona nucleului dur al propriului electorat pentru pactul cu “dracu’” pesedist, acum apare și măcinat de conflicte interne. Dar nici imaginea lui Traian Băsescu, și nici a partidului său de suflet, nu sunt lucrurile care contează cu adevărat când ne gândim la ce urmează să se întâmple, ci guvernarea efectivă a României. Avem deja regulamentul de funcționare a coaliției PD-L – PSD-PC dar, începând de azi, 16 decembrie, și programul propriu-zis de guvernare.
Iată primele concluzii personale. Regulamentul de funcționare al coaliției pare a fi conceput în așa fel încât alianța dintre cele două formațiuni, PD-L și PSD-PC, să poată fi ruptă în orice moment fără prea mare bătaie de cap. El instituie un soi de lanț al slăbiciunilor.
Concret, toate deciziile, spune regulamntul, se iau prin consens. Dacă acesta nu există la nivel local în așa numitele Birouri Politice de Coordonare Județene (BPCJ), decizia “urcă” la nivelul superior, în Biroul Politic Coordonator Central (BPCC). Dacă nici aici nu există consens, ultimul cuvânt îl au președinții celor două partide, PD-L și PSD, întruniți în Colegiul Președinților. Aici, evident, decizia se ia tot prin consens.
Întrebare. Dacă Emil Boc și Mircea Geoană nu ajung la consens, ce se întâmplă? Regulamentul nu ne spune nimic. Așadar, Dumnezeu cu mila. Dacă Boc și Geoană se înțeleg, coaliția are șanse să meargă mai departe, dacă nu, nu.
Dar, marea problemă e în altă parte. Imaginați-vă ce înseamnă consens când fiecare structură de decizie e compusă din peste zece persoane, din cele trei partide. În câte situații e posibil un consens și la ce poate duce, inexistența lui? Foarte rar, din câte știm deja din experiența celorlalte coaliții care ne-au guvernat, iar atunci când nu există, cu toate prevederile regulamentului de care vorbim, scandalul public e cel mai probabil rezultat. Mai ales că totul e la paritate între cele două forțe, iar interesele lor sunt, cu siguranță, rareori suprapuse. Să mai adăugăm aici contextul economic, vorbim de criză economică, și de cel politic, alegeri euro-parlamentare peste jumătate de an si prezidențiale peste un an.
Cât privește programul de guvernare, ceea ce frapează la o citire fie și rapidă, e stângismul său pronunțat. Și asta nu ține, cum s-ar putea crede, de influența PSD-ului în construirea lui, pentru că, așa cum se poate vedea și din programele vehiculate în campania electorală, PD-L era la fel de înclinat spre o astfel de abordare. Programul de guvernare abundă de angajamente care implică o puternică intervenție a statului, de cheltuieli publice și asistență socială.
Partea cu descentralizarea, o marotă de campanie a PD-L, pare mai degrabă o glumă, în condițiile în care ceea ce-și propune viitorul guvern PD-L – PSD – PC e să scoată țara din criză sau să reducă efectele ei prin măsuri în care rolul guvernului crește masiv.
Dar ceea ce pare și mai neverosimil e amestecul de măsuri anti-criză, care prin definiție presupun austeritate, cu cele populiste, asistențiale: dublarea alocațiilor, creșterea pensiilor, a salariului minim brut pe economie, etc. Programul de guvernare e masiv (în structura sa sintetica are 29 de pagini) și urmează să fie abia de-acum dezbătut în amănunt.
Dar din cât se poate sesiza, cum spuneam, la o prima lectură, pare mai degrabă contradictoriu. Ceea ce n-ar fi de mirare. Coaliția de guvernare PD-L – PSD-PC e ea însăși contradictorie.
Va reuși Emil Boc, cu binecunoscuta-i logoree amețitoare si capacitate de a justifica orice, să ducă în spate un guvern cu asemenea premise de funcționare? Greu de spus, greu de crezut.
