Clopotul de la Corni

La ceasul apariției acestui articol, colegul meu de bancă Ion Grigore a coborât în lumea subpământurilor moldave, înmormântat fiind în preajma bisericii cu patru turle ctitorită la 1846 în Liteni, satul Corni, de legendarul boier Răftivanu, cel care, la 1877, și-a pus trupa pavăză în jurul lui Carol I. (Impetuos și imprudent, întâiul nostru rege era primejduit să cadă într-o încercuire turcă. Acționând fără ordin, ofițerul Răftivanu s-a ales cu un proces de les-majestate, soldat, până la urmă, cu… decorarea acuzatului…) Câte nu m-au legat de Ion Grigore! La Liceul de băieți din Suceava, eram așezați în bănci după ordinea catalogului, adică, alfabetic. Nici acum nu știu foarte exact care-i era, de fapt, numele de familie, Ion sau Grigore; îl strigam „Ioane” sau „Grig” și răspundea la fel.
De la el am aflat, între altele, și povestea clopotului așezat încă în 1847 într-una din cele patru turle, clopot care bătea fără osteneală, socotea Grig, de 110 ani. Iată că a venit vremea să-și prelingă dangătul tânguios peste colinele de la Corni și după scurgerea a 170 de ani, la trecerea în neființă a unuia din cei mai mari pictori români – Ion Grigore. Care, în bună măsură, își datorează aflarea vocației profesorului de desen de la Liceul „Ștefan cel Mare”, D. Loghin, el însuși pictor de șevalet, câteodată și sculptor în lemn, cu expoziții și albume publicate. Nu se ținea mai deloc de rigorile programei analitice (cum nici ceilalți dascăli ai noștri n-o prea făceau): prima lui grijă era să identifice stropul de talent în mulțimea de elevi sărăcuți și necăjiți care, sâmbăta, primeau mult așteptata vizită a părinților de la țară veniți cu merinde – parcă văd și acum aliniate lângă gardul de lemn al internatului căruțele cu cai și carele cu boi…
Devenit renumit pictor și profesor la Academia bucureșteană de arte, Grigore a dovedit că nu și-a uitat nici ucenicia pe băncile școlii și nici colegii, fiind prezent când s-a citi catalogul la toate întâlnirile promoției 1957. Pentru întâia oară, va absenta în această toamnă… Târziu, peste decenii, iar aveam să-l întâlnesc pe Grigore: l-am aflat pictând biserica din satul strămoșilor mei, Comănești. Enoriașii spun că lucra în adevărată transă: nu mai vedea și nu mai reacționa la nimic altceva din jur. În anecdotica locului se povestește că, într-o bună zi, l-au zărit încălțat cu un pantof negru și cu altul maro – nu-i de râs, artiștii autentici au dat ades astfel de semnale ale absenței de la lumeștile preocupări cotidiene atunci când s-au cufundat deplin în universul magic al propriei creații. I-am mijlocit ultima lui expoziție ieșeană la Galeriile „Dana”, și cum criticul menționat pe afiș devenise indisponibil, a trebuit să oficiez la vernisaj. Nu posed limbajul extatic și instrumentarul fastidios al criticii plastice, așa că am încercat doar să identific, într-o cheie fatalmente mai terestră, datele ce individualizează o operă profund originală, în virtutea căreia Ion Grigore este greu de așezat în obișnuitele descendențe autoritare. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o foarte personală sinteză, străluminată de un pseudopointilism aburit, fermecător și inconfundabil, cu irizări ale artei naive, într-o cromatică proprie fiecărei teme ridicate în ramă și-ntr-o geometrie straniu modificată, ce te duce cu gândul la rigorile unui bizantinism aspru, dar, totodată, miraculos de cald.
Universul picturii sale rămâne consistent nutrit din miracolul ruralului moldav, nu lipsit de un anume mister, mai totdeauna înfiripat în jurul siluetei bisericii satului (cineva observa inspirat că Ion Grigore „pășește în universalitate fără complexe, natural și smerit, ca într-o biserică la liturghie, încălțat în opincile strămoșești de duminică”). Iată și opinia autorului acestei picturi cu virtuți de clasicizare despre arta tânără: „Adevărata artă este perenă, nu modernă. În artă există frumos și urât, bine și rău, moral și imoral”. Atât! Grigore a pășit dincolo și de bine și de rău, în dangătul clopotului secular de la Corni… Nu-s mare colecționar de pictură; oricum, totdeauna mă voi bucura că, între tablourile păstrate la loc de cinste, am putut așeza „Uliță la Comănești” de Ion Grigore. Un „acasă” adus acasă…
P.S.
La începutul acestei săptămâni, după un lung taifas cu Dorel Vișan, am aflat că în intenția unui regizor româno-american se află realizarea unui film artistic de lungmetraj ce-l va avea drept personaj principal pe Ceaușescu. Producătorul a făcut prospecții în perimetrul artei interpretative și a hotărât ca rolul „eroului între eroi” să-i fie încredințat lui Dorel Vișan. Decizie inspirată, fiind vorba despre cel mai valoros actor român de film al momentului. Dar știți pe cine o vrea în rolul Coanei Leana? N-o să credeți: pe Sofia Vicoveanca! Ceea ce trebuie văzut și înțeles ca un semn de prețuire pentru evantaiul disponibilităților artistice ale Sofiei. Pe care, între altele, am ascultat-o recitând impecabil din lirica lui Grigore Vieru…