Puțină lume știe ce ocnă de scandal și pizmă băltește sub mirabilul Cimitir Vesel de la Săpânța! În mijloc de august, fluxul turistic este, ca totdeauna în sezon, potopit de străini. Fulgerările blitz-urilor nu contenesc, pe fondul unui constant murmur admirativ. Lucrarea lui Stan Pătraș continuă să uimească și a făcut obiectul unor entuziaste studii academice în țară și-n străinătate (Italia, Franța), fără a fi, bineînțeles, scutită de contestările hiperesteților autohtoni, care nu izbutesc să vadă în cimitirul de la Săpânța altceva decât niște banale „cimilituri pe cruci”…
Scandalul, care când mocnește, când colindă tribunalele, când pare a se stinge, spre a se tot reaprinde din 1989 încoace, a fost născut și se nutrește din originala noastră lege a retrocedărilor. Alte țări aflate în situația României au instituit limitări și firești exceptări în cazul obiectivelor de patrimoniu național. Noi, mai catolici decât Papa, am izvodit o legislație ce dă frâu liber abuzurilor și falsurilor. Aflu, dintr-o gazetă ieșeană, că Muzeul Teatrului (Casa lui Alecsandri), retrocedat unui oarecare Teitler, nu numai că se ruinează prin nefolosire și neîngrijire, dar, de fapt, nici nu era asta clădirea ce trebuia înapoiată fostului proprietar, ci o alta, mai modestă, din vecinătate…
La Săpânța, greco-catolicii solicită retrocedarea Cimitirului Vesel și a bisericii din incintă. Recensământul din 2002 menționează 2.936 de săpânțeni care s-au declarat de confesiune ortodoxă și 65 de greco-catolici. Cei 65 (de fapt, se pare că au rămas numai zece – două familii) vor să intre neîntârziat în posesia unui ansamblu de cult constant producător de însemnate venituri. Că nu acesta-i temeiul înfățișat în demersurile adresate autorităților (Băsescu, Hillary Clinton ș.a.) e de înțeles; tot de înțeles este și calculul financiar: sute și sute de vizitatori zilnic, 4 lei biletul de intrare, plus alte venituri conexe. În 1930, raportul între ortodocși și greco-catolici era invers: 29 la 2.577. După 1989, când fiecare a fost liber să-și afișeze credința, urmașii „uniaților” cu… tunul de la sfârșitul secolului XVIII și-au declarat ortodoxia. (De altfel, Săpânța a fost ultimul bastion din zonă al credinței strămoșești, trecerea cu sila la greco-catolicism izbutindu-se abia în 1790.)
A cui este biserica? De acte cu adevărat convingătoare nu dispune nici una dintre părți. La începuturi, în mijlocul cimitirului veghea o veche bisericuță maramureșeană din lemn. În opinia noastră, așa s-ar fi cuvenit să și rămână, fiindcă sinceritatea naivă a imaginilor și compunerilor lui Stan Pătraș ar „rima” doar cu simplitatea modestă a construcției din lemn. Fie și cu turn de 78 de metri, cât măsoară cel de la mănăstirea Săpânța (mai înalt decât Statuia Libertății!). Cândva, comuna a hotărât să dureze biserică de piatră. A cărei înfățișare n-a mai convenit actualului paroh, deranjat de stilul neo-gotic amintind de Vatican. Așa că a obținut avizele necesare și a dărâmat clopotnița veche, în locul căreia se străduiește să ridice acum o turlă până-n baierile cerurilor. Noua construcție megalomanică strivește pur și simplu cimitirul și n-are nici o legătură cu ideatica ori semnificațiile ansamblului. Tocmai acolo, în cimitirul de la Săpânța, nu-și avea locul ditamai catedrala din beton, iar cei ce au dat avizele rămân marii vinovați. Turla crește an de an; se va opri din urcare, probabil, când Domnul va încurca limbile constructorilor. Până atunci, în biserică urlă amarnic niște difuzoare de stadion, care-ți sparg timpanele cu cântările preotului Luțai. Îi place să se audă, îi place să se vadă – barem, prin intermediul zidirii opulente ce-o păstorește. Un duh megalomanic agită preoțimea noastră: fiecare vrea să-și marcheze sârgul și trecerea prin intermediul zidirii ce-o ridică.
La Sighetu Marmației, un astfel de colos încremenit de ani buni la roșu, ar putea adăposti întreaga populație a orașului. În cartiere ieșene s-au clădit lăcașuri de cult enorme, net disproporționate față de realitățile locului și… subvenționate de Guvernul ce a închis spitale nou-nouțe. Economii! Să fie oare mărturisirea credinciosului către Domnul potențată de altitudinea la care ajunge turla bisericii? Ce spun învățăturile vechilor părinți?
