Cătun în Coțmanul Mare, în 26 august 1503, Clivodinul este dăruit, de Ștefan cel Mare, Episcopiei Rădăuților, împreună cu Coțmanul și cu „cătunele sale, Gavrilăuți, Hliviscea, Davidăuți, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinți și Valeva”.
Sub stăpânirea ecleziastică, dar cu obligații permanente de călărași, Clivodinul se strecoară, aproape anonim, prin istorie, aidoma celorlalte sate mănăstirești, undeva, pe malul stâng al Soviței, foarte aproape de Coțman.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Clevodin „66 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ștefan, 1 dascăl, Vasile, 5 văduve, Maria baba, Marka ruscă, Paraschiva, Palagia și Irina, 7 case pustii și 52 birnici, și anume: Georgi vornic, Vasile Odainschi, Ivan Pelipciuk, Hihor Pelipciuk, Vasile Crămar, Ivan Mudre, Iulko văcar, Temko Sâmchiuchi, Georgi Hadul, Ivan Geberiac, Iacob morar, Simion Velenischii, Dumitrașco Petre, Mihai Petrinciuk, Petre Birdnic, Semen jitar, Dumitru Brichii, Andrii Iavoski, Dănilă rus, Simeonko, Semen Cuciurian, Mihail Tatulici, Mihail Zaporojan, Ștefan a babii, Gligoraș Racoviță, Toader Racoviță, Pavel Căzacu, Toderaș Rogozinschi, Neculai rus, Mihail dascăl, Tănasă sin popa, Zaharie Horlo, Andronic Horlo, Dămian jitar, Vasile Ghincăi, Ion Lenschii, Vasile Cușeiu, Matei vătăman, Dumitrașco Țurcan, Havril Dumcan, Vasile Racoviță, Pepele zet morar, Ignat, Ivan Zaharciuk, Vasile Havrilciuk, Mihai pânzar, Dănilă rus, Semen Rusnak, Macovei Rusnak, Ivan Dănilciuk, Vasile Sămeniuk și Ivan Babiciuk.
În 1774, Clivodinul avea 38 familii țărănești, iar în 1784, 160 case, printre toponime numărându-se Iazul Popii, Fântâna lui Popovici, La Câmpul Drept, precum și părțile satului, Ceahor, Dealul, Solona și Toloaca.
În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Clivodin, cu 925 enoriași, îl avea paroh pe Ioan Hnidei. În 1876, paroh era Ioan Menga, născut în 1848, preot din 1871, paroh din 1875, care păstorea peste 1.320 de suflete. În 1907, paroh era același Ioan Menga, cantor fiind, din 1899, Ioan Onesciuc, născut în 1868.
La Clivodin funcționa, din 1858, o școală cu 4 clase[2].
În 1890, Clivodin avea 1.500 locuitori. Primar al comunei era Gavriil Gavriliuc, învățător – Ioan Archip, preot – Ioan Menga, iar cantor bisericesc – Teodor Drabie.
În 1910, doar un locuitor din zece mai știa românește.
CLOCUCICA. Sat și moșie ale lui Gavril Moțoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveți la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ștefan Voievod despre hotarul Mihalcei și a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveții de Cernăuți să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moșii și părinții lor, iar Gavril Moțoc să stăpânească hotarele Mihalcei”
Suburbie a Cernăuților, dar care aparținuse Berhometului pe Prut, Clocucica ținea, în 1775, de târgul Cernăuților, împreună cu care avea 2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 țărani, 18 umblători, 18 arnăuți și 78 barani.
„Numele Clocucica se amintește pe timpul lui Vodă Vasile Lupul.
Clocucica avea, în 1776, 178 de familii. Ea e așezată spre nord-vest de la Cernăuți, pe niște coaste întinse și largi, ce se înalță, spre apus, tot mai mult. Prin mijlocul ei, se mai află dâmburi și râpe, prin care se revarsă pârâul Clocucichei, spre gară, pe partea dreaptă a Prutului.
Pe o coastă de acolo, se află o bisericuță de lemn, transferată încolo din oraș, în 1874. Ea era situată, înainte, pe strada Sfintei Treimi, acolo unde, astăzi, e pedagogiul, făcută în 1774 de episcopul Rădăuțului, Dositei Cherescul, și de fratele lui, Ilie, Staroste și Mare-Medelnicer, dimpreună cu soția lui, Ecaterina.
În suburbiul acesta, sunt, acum, mai multe societăți, și anume: 1. Filiala Societății Doamnelor Române din Bucovina; 2. Cabinetul de lectură „Lumina”, care-și dă toată silința să aibă casă națională proprie; 3. Societatea meseriașilor (a cioplitorilor de piatră) „Frăția”. Sufletul societății acesteia e dl profesor de universitate Dr. Ioan G. Sbiera. Steagul ei poartă chipul Sfântului Ioan de la Suceavă. Acuma, în timpul din urmă, s-a mai înființat, în Clocucica, un Cabinet de cetire, cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, în partea nord-vestică, „pe deal”, ca o filială a Societății cantorilor români din Bucovina „Lumina”. Primul comitet s-a constituit în 11 Septemvre 1898”.
Pentru anul 1890, Daniel Werenka dă doar numele învățătorilor din Clocucica, Alexandru Cantemir, Ignatz Schmid, Maria Beuca, Eugenie Becul și Neemia Fischer, unul dintre aceștia, Alexandru Cantemir, descendent al voievozilor moldoveni de odinioară, devenind lider al „rușilor tineri”.
O colectă pentru Internatul de studenți din Cernăuți, făcută, în mai 1896, de „Georgie Voitcu junior din Suburbiul Clocucica”, menționează următoarele nume de localnici: Ion alui Ilie Mudrac, Petre alui Ioan Cojocariu, antiste comunal Michael Voitcu, Ioan G. Gherman, Petru Hlușcu, Domnica alui Vasile Degerat, Petru Ucraineț, Dumitru Jemna, Vasile I. Pitei, Gabriel Petiach, Nicolai Hlușcu, Ioan alui Petrea Marcu, Maria alui Georgi Voitcu, Georgi G. Voitcu, Georgi N. Fegiuc, Nicolai G. Hupca, Dumitru P. Marcu, Alexandru Jemna, Georgi alui Ivonac Jemna, Michail I. Degerat, Georgi I. Gherman, Nicolai Jella, Michail I. Gherman, Michail alui Ivonac Jemna, Ioan C. Voitcu, Vasile Cojocariu, Manoli Marcu, Ioan Vasilachi, Alexandru Paladiuc, Cajetanovici, Nicolai Șcureiu, Alexandru Hrehoreț, Michail G. Marcu, Nicolai alui Ivonac Jemna, Michail G. Voitcu, Michail Timcu, Petru I. Hlușcu, Vasile Sanduleac, George Voitcu, Vasilie M. Marcu, Nicolai G. Voitcu, Georgi P. Marcu, Ilinca alui Dumitru Hlușcu, Georgi Gordun, Nicolai Axînte, Nicicu Jemna, Ioan Ucraineț, Vasile alui Ivonac Jemna, Andrei Chomașiciuc, Ioan Țibulschi, Toader Ucraineț, Simeon Tomașciuc, Georgi N. Voitcu, Nicolai Bohr, Nicolai Sanduliac, Vasile Tomasciuc, Nicolai V. Jemna, Ilie N. Marcu, Vasile Chibici și Iulian Jemna[3].
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 410
[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 75, 1907 p. 103
[3] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 47/1896, p. 4