În 30 august 1633, Dumitru Tureatcă dăruia mănăstirii Solca o prisacă „la Clit, lângă satul Solca”, pe care o cumpărase.
Satul de coloniști germani, numit, inițat Glitt, s-a format, între anii 1782-1787, cu agricultori și meșteșugari din Franconia și din Bavaria.
În 1835, un mare grup de coloniști germani din Boemia, pentru care nu s-au găsit terenuri disponibile în Bori (Gura Humorului) a fost răspândită în Dealul Iederii (Lichtenberg), între Marginea și Glitt.
Existau, totuși, în Clit și români, precum, pe la 1815, Sandu Olariul, cumătrul lui „Ioan Darii, vătaful de hoți și tâlhari”, în cele din urmă „prins de poterele nemțești din Solca, încartiruite în chiliile fostei mănăstiri, și spânzurat, dincolo de Dealul Ederei, în 1816”.
În 1890, comuna Clit avea 1.007 locuitori. Primar era germanul Anton Hoffmann, iar învățător – polonezul Stanislav Tcacek, școala cu 4 clase din Clit fiind înființată în 1887.
Din punct de vedere administrativ, deși era comună distinctă, satul Clit făcea, practic, parte din Solca, așa cum se demonstrează și în 1910, când deputații din Corpul I al Solcii (Glitt, cum se numea Clit) erau clitenii: „George Dorofteiu, Teodor Dudici, Ioan Ghinghiloschi – Români; Anton Kaminski, Georg Luczynski, Iodef Opoca – Nemți; Heinrich Herschmann – Ovreu. Virilist: August Lugert, consilier c.r. silvic”.
CLIVEȘTI. Satul de pe Șovița, vecin cu Gavrileștii Malatinețul și Coțmani, caligrafiat Chlivești de Werenka, datorită vechiului său nume, Hlivești, atestat documentar în uricul din 6 iulie 1413, prin care Alexandru cel Bun dăruia, soacrei sale, Anastasia, „Coțmanul Mare, cu toate cătunele ce țin de el, anume Suhoverhul, Hliveștii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuți, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul își avea înhumați bunii și străbunii.
În reconfirmarea daniei, din 26 august 1503, numele cătunului este trecut drept „Hliviscea”. Locuitorii satului, supuși juridic, financiar și administrativ Episcopiei Rădăuților, aveau și obligații de călărași, deci de paznici ai drumului comercial, sub conducerea marelui căpitan de Coțman, supuși „ca de obicei” și Episcopiei și marelui căpitan, fiind amenințați, de pildă, în 15 februarie 1754, de Matei Ghica Vodă, că, în caz de nesupunere, le vor „veni de hac” starostele de Cernăuți, Enacache, și marele căpitan, care vor obliga pe fiecare nemulțumit din Coțman și Hliviște „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.
În 1774, satul avea 24 familii țărănești (von Spleny nu-l menționează în recensământul său), iar în 1784, 65 familii ucrainene.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Clivești, ctitorită de căpitanul Ioniță de ZOTTA, în 1797, cu 898 enoriași, patronată, din 1837, de Christoph von ABRAMOWICZ, era slujită de preotul administrator Theodor PRODAN. În 1876, biserica celor 1.151 de creștini ortodocși, aflată sub patronajul lui Dominik von KAPRI, era slujită de parohul Vasile GIURUMIA. În 1907, paroh era Grigorie LAZA, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1897, cântăreț fiind, din 1903, Dionis NOSIEVICI, născut în 1854.
La Clivești funcționa, din 1873, o școală cu 3 clase[1].
În 1890, satul de pe granița cu Polonia avea 1.385 de locuitori de origine slavă, păstoriți de parohul Tit Tyminski și de cantorul bisericesc Vasilie Poșriu. Primar era Andrei Pastuch, iar învățător – Filip Hoschowski.
După Unire, în satul cu populație majoritar ucraineană Clivești, a funcționat o sucursală a Fundației Culturale Regale „Principele Carol”.
[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 77, 1907 p. 103