Clipe

Clipe si clipe. Clipe de atenție. Clipe de uitare. De nostalgie. De melancolie. Clipe de neant. Clipe de apostolat. Clipe de echilibru. Clipe de singurătate. Clipe de suferință. Și câte alte clipe sunt. Câte stări atâtea clipe.
Viață. Suntem prinși într-un iureș cotidian ce nu ne mai lasă timp pentru noi. Pentru gândurile noastre. Pentru aspirațiile noastre. Societatea modernă a adus până și dorințe condiționate de salariu. De câte ori am calculat și de câte ori am trăit? Vremuri în care nu ne mai aparținem. Vremuri în care suntem doar masă de manipulare. Vremuri în care cel mai înfiorător cadou, că tot va fi Halloween-ul, e o carte.
Trăim în România, dar nu stăpânim limba română. Suntem mereu încruntați. Mereu cu gândurile la orice altceva. Când ați zâmbit ultima oară? Când ați spus ultima oară mulțumesc? Când ați dăruit fără să așteptați ceva în schimb? Când v-ați gândit ultima oară la normalitate?
Nimic nu ni se potrivește mai bine decât să cerem. Să urlăm să ni se dea. Că noi avem numai drepturi. Am mai putea construi ceva acum? Nu suntem în stare să facem niște drumuri ca lumea. Mai putem construi Porțile de Fier? Sau Transfăgărașanul? Niciodată.
De multe ori nu suntem în stare să ne construim viața. Dăm vina mereu pe alții când ni se întâmpla ceva. Când trăim ca sclavii. Când nimic nu se prinde noi. Doar transferăm nefericirea și frustrările asupra altora. Când pleci de la premise greșite, e normal să nu mai ai control asupra vieții tale.
Acceptăm fără să crâcnim toate abuzurile, toată indiferența, toată bătaia de joc ce ne este servită zilnic. Rezonăm cu circul. Cu can-can-ul. Cu scandalurile. Ne inflamăm pentru orice chestie minoră, dar pentru nevoile noastre de bază nu. De multe ori luăm de bune doar explicațiile și scuzele celor care sunt responsabili. Cum e în cazul școlilor fără căldură dintr-un anumit oraș. Stau elevii cu păturile pe ei. Că au avut aleșii „moștenire grea”.
Îndată vine iarna. Cade zăpada. La câțiva centimetri pe șosele paralizează din nou tot. Iar suntem luați pe nepregătite. E un cerc vicios al lipsei de reacție. Al sărăciei. Al incompetenței.
Viitorul arată exact ca noi. Degeaba pupăm moaște. Degeaba ne facem cruci. Degeaba ne rugăm. Totul va fi așa cum pregătim. Uitați-vă în jur. La fel va fi și peste zeci de ani. Nu există speranță. Există doar o societate din ce în ce mai alienată și mai nesigură.
Așa-i că locul cu verdeață pare mai atrăgător?