În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ștefan cel Mare mănăstirii Putna, se aflau și „o biserică, la Climăuți”.
Satul Climăuți, pe care Ștefan îl dăruise Putnei, în 14 octombrie 1498, odată cu Botoșana, fusese dobândit, în urma unui schimb de sate, de la urmașii legendarului Giurgiu de la Frătăuți, Stanciul, Ivanco și Isaia Starostici, nepoții lui Mihul Starostescul (observați, vă rog, acest multisecular specific românesc: bunicul, fost staroste, își zice Starostescu, iar nepoții… Starostici!).
Climăuții nu-și mai schimbă proprietarul, până în 1786, când austriecii au hotărât confiscarea averilor mănăstirești și înfăptuirea, pe seama acestei confiscări, a reformei agrare, prin care obștile sătești primeau pădure, fânețe și pășuni, iar țăranii atâta pământ agricol, cât luaseră în lucru.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Costișa, pe atunci cătun al Climăuților, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, 5 femei sărace, 10 țigani, 25 scutelnici, slugi și argați ai șătrarului Ilii CRÂSTIA, ai sulgerului Ion și ai Mariei, fata logofătului ABĂZA, și 5 scutelnici ai postelnicului Iordache MILO.
În 1775, satul Climăuți, din Ocolul Berhometelor, era seliște pustie, arendată de mănăstirea Putna, în 7 aprilie 1780 și în 16 octombrie 1784, unor lipoveni, care au colonizat masiv vatra satului, dar și cătunul din apropiere, Costișa, care ținea de Climăuți și nu de Frătăuți, precum odinioară. „Și li-am mai dat două săliști, anume Moiseni și Climăuți, ca să-i facă case, iar hotarul acestui pământ dăruit lor începe la Baințe… la drumul Vicovelor care duce la Siret… la balta uscată care desparte Climăuți de Frătăuți și de Baințe… la un drum care duce, prin dumbravă, tot cu dealul, în sus, la o movilă între Climăuți și Baințe… până la pârâul Șorodoc… Acest pământ și Fundoaia s-a dat lui Martin și celorlalți Lipoveni aduși de dânsul”.
Climăuții n-au avut, precum românii de la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, cabinet de lectură și nici bancă rurală, lipovenii preferând să nu deranjeze, așa cum au făcut și în 13 iunie 1848, când nu și-au trimis electori la alegerile pentru Circumscripția electorală Rădăuți, motivând că ei sunt mulțumiți de regimul anterior și nu doresc să se amestece în treburile viitoarei guvernări.
Biserica Sfântul Nicolae din Climăuți a fost înălțată abia în 1901, până atunci, enoriașii satului frecventând biserica Nașterea Domnului din Costișa, înălțată în anii 1875-1877, comuna bisericească Costișa, Mitocul și Climăuți având, în 1907, 880 enoriași, din care doar 78 în Climăuți. Paroh era Vasile IUCO, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1885, în Climăuți oficiind, de regulă, preotul Simion IEHOROW-FEDOTOV, născut în 1848, preot din 1885.
La Climăuți funcționa, din 1891, o școală cu o clasă[2].
O colectă pentru Azilul de studenți din Cernăuți, făcută, în mai 1896, de parohul Vasile JURCO, menționează următoarele nume de localnici din fostul cătun Costișa, devenit, între timp, comună, iar ulterior înglobată în comuna Frătăuți: Ioan Grigoraș, Nicolai Grigoraș, Zamfira Cernovschi, Ioan Nicolaescu, Zaharie Pascariu, Ioan Lauric, Petru Lungu, Domnica Grigoraș, Ioana Pascariu, George Nemțoc, Eutimie Cernovschi, Domnica Balan, Andrei Olinic, George Clemenciuc, Ioan Nicolaescu, Filimon Pascar, Avram Nicolaescu, Domnica Lauric, Nicolai Pascar, Ioan Clemenciuc, Gavriil Ernovschi, Avram Pascar, Gavriil Burciu, Precop Grigoraș, Ana Cernovschi, Ștefan Lauric, Georgi Grigoraș, George Pascar, Eutimie Lauric, Avram Burciu și Domnica Filipciuc[3].
Biserica lipovenilor din Climăuți a fost sfințită, joi, 18 decembrie 1902, de Mitropolitul Vladimir de Repta[4].
Duminică, 11 octombrie 1903, s-a înființat, la Costișa, Cabinetul de lectură „Stânca”, cu sediul casei fruntașului Iftemie CERNOVSCHI[5].
Din rândurile urmașilor acelor lipoveni, literatura română a câștigat un poet de primă mână, pe Nichita Danilov, născut la Climăuți, în 7 aprilie 1952.
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 342
[2]SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 166
[3] DEȘTEPTAREA, Nr. 14/1896, p. 117
[4] DEȘTEPTAREA, Nr. 96/1902, p. 3
[5] DEȘTEPTAREA, Nr. 77/1903, p. 3